Dialog teologic V/10 (2002)

Dialog teologic V/10 (2002), Biserica locală. Teologie și istorie, 234 p. 17×24, 7 RON.

Cumpara online de la Libraria Sapientia
Vizualizeaza online aici.

EDITORIAL

WILHELM DANCĂ: Cercetarea teologică şi sinodul diecezan de la Iaşi (2001-2004)
Editorialul pledează pentru promovarea unei legături strânse între cercetarea teologică, sub toate aspectele ei – ştiinţifice, existenţiale, spirituale etc. – şi lucrările Sinodului Diecezan de la Iaşi (2001-2004).
De aceea, paginile acestui număr din revista „Dialog teologic” cuprind mai multe contribuţii cu caracter teologic în sens restrâns, puse sub semnul dorinţei de a asigura o bună reuşită a sinodului diecezan, care trebuie să „profite”, să încurajeze, să valorifice cercetarea teologică atât acum, în timpul lucrărilor, cât şi după terminarea lor. Referitor la conţintul teologic al volumului de faţă, se subliniază faptul că, în ansamblu, el propune o metodă de a face teologie: principiile hermeneutice de înţelegere a realităţilor sacre (în cazul nostru, realitatea Bisericii) sunt mereu aceleaşi, rămân aşa cum le-au formulat Sfânta Scriptură, conciliile ecumenice şi sfinţii părinţi, dar realităţile la care se aplică sunt diferite. Cu alte cuvinte, teologia se face în orizontul tradiţiei vii a Bisericii, într-o legătură interioară strânsă cu adevărurile dogmatice şi cu istoria, atât la propriu, cât şi la figurat. Astfel, dacă reflecţiile ecleziologice semnate de B. Forte şi de Şt. Lupu au un caracter mai teoretico-dogmatic, de întemeiere teologică, cele aparţinând lui E. Dumea, A. Despinescu, L. Farcaş şi A. Moraru au un caracter practic, ilustrând concret raportul dintre teologie şi istorie.

COMUNICĂRI

BRUNO FORTE Euharistia şi Biserica, comuniune şi misiune
Articolul este structurat în jurul ideii că Biserica se naşte din Sfânta Treime în misterul pascal şi în celebrarea memorialului Paştelui. Urmărind această idee centrală, autorul dezvoltă ontologia Bisericii în funcţie de ontologia Euharistiei şi atrage atenţia asupra unor ispite actuale ce ameninţă identitatea originară a Bisericii. În consecinţă, pornind de la faptul că Euharistia este un memorial al începutului şi Biserica este „de Trinitate”, subliniază trei dimensiuni ale Bisericii, care se bazează pe trei elemente ale realităţii ei: mister, dar şi angajare. În al doilea rând, după ce arată că Euharistia este ospăţ pascal şi Biserica este „communio sanctorum”, autorul face o legătură între icoana Treimii şi perihoreza eclezială, evidenţiind faptul că Biserica întreagă este carismatică şi ministerială. În fine, deoarece Euharistia este garanţia slavei viitoare şi Biserica este pe calea împărăţiei, Biserica euharistică este „semper reformanda” şi, în acelaşi timp, trebuie să devină conştiinţă critică a istoriei şi martoră a frumuseţii ce mântuieşte.

ŞTEFAN LUPU Fiinţa Bisericii la teologul ortodox Dumitru Stăniloae
În îndelungata sa viaţă şi carieră teologică, Dumitru Stăniloae (1903-1993) a tratat numeroase probleme teologice, care converg în dorinţa de a ajuta omul contemporan să se regăsească pe sine şi să se elibereze de ispitele iluzorii ce ar putea să-l alieneze. Studiul se opreşte asupra unei teme de natură ecleziologică, căutând să analizeze dintr-un punct de vedere ontologic felul în care înţelege D. Stăniloae natura şi modul prin care se poate exprima misterul unirii dintre Cristos şi Biserică. Astfel, se arată că, dintre diferitele imagini despre Biserică ce se pot găsi în tradiţia biblică şi patristică, Stăniloae are o preferinţă pentru înţelgerea Bisericii ca trup şi sacrament (mysterion) al lui Cristos, situându-se pe linia ce porneşte de la sfântul Paul, şi ajunge la părinţii capadocieni şi la teologia bizantină. Autorul studiului remarcă faptul că Stăniloae nu a acordat suficientă atenţie şi celorlalte imagini ecleziologice – cum ar fi imaginea Bisericii ca templu, arcă, popor al lui Dumnezeu – care sunt prezente şi ele în Noul Testament şi au fost aprofundate de sfinţii părinţi ai Bisericii. De aceea, ecleziologia părintelui Stăniloae riscă să aibă un caracter unilateral, adică să sublinieze doar dimensiunea spirituală, lăsând în umbră dimensiunea socială şi misionară a Bisericii.

EMIL DUMEA Misiunea catolică din Moldova în secolul al XVIII-lea
Înaintea secolului aflat în atenţia acestui studiu, prezenţa catolică în Moldova s-a concretizat în existenţa Episcopiei de Milcov sau a cumanilor (1227-1241), voită de coroana maghiară, apoi în cele de Siret (1371-1434), Baia (1418-1525) şi Bacău (1607-1818), constituite în contextul intereselor coroanei catolice poloneze. În cadrul acestei din urmă episcopii, în 1625, Congregaţia De Propaganda Fide a încredinţat Ordinului Franciscanilor Minori Conventuali destinele catolicismului în Moldova. Până în secolul al XVIII-lea, conventualii au întâmpinat multe dificultăţi într-o Moldovă supusă stăpânirii otomane şi devastată de numeroase războaie şi jafuri, pentru a putea păstra „turma catolică”, minoritatea catolică ce număra la sfârşitul anului 1600 circa 300 de suflete. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, numărul catolicilor s-a ridicat la 13.000. Articolul prezintă condiţiile externe ale misiunii catolice din Moldova, oprindu-se asupra unor factori, instituţii şi personaje care au influenţat progresul misiunii. Astfel, se face vorbire despre episcopii de Bacău, despre protectoratul marilor puteri europene, precum Polonia, Rusia şi Austria, despre relaţiile misionarilor cu autorităţile locale: domnitori, boieri şi clerul ortodox; nu se intră prea mult în controversele dintre franciscanii conventuali şi iezuiţi sau în chestiunea originii ceangăilor, fiindcă ele au constituit obiectul altor studii mai aprofundate.

ANTON DESPINESCU Activitatea pastorală a lui Nicolae-Iosif Camilli ca arhiepiscop-episcop de Iaşi (1904-1915)
În decursul mileniului al II-lea, pe teritoriul de la răsărit de Carpaţi este atestată o prezenţă catolică romană în regim misionar până la crearea statului român modern, prin unirea, mai întâi, a principatelor Moldova şi Muntenia, iar după Primul Război Mondial, cu intrarea Transilvaniei în statul român unitar. Înfiinţarea în 1884 a Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi, iar în 1886, a Seminarului Diecezan, au deschis o eră nouă în organizarea din ce în ce mai temeinică a vieţii catolice în Moldova. Organizatorul dârz al diecezei a fost primul ei episcop, Nicoale-Iosif Camilli. Articolul tratează despre revenirea la Iaşi a lui N.I. Camilli ca arhiepiscop-episcop, analizând documentul program conţinut în scrisoarea pe care o trimite de la Roma, la 1 octombrie 1904, enoriaşilor şi colaboratorilor săi, eforturile de perfecţionare a diecezei, relaţiile cu clerul, stemele episcopului Camilli şi împrejurările în care a murit arhiepiscopul-episcopul N. I. Camilli.

LUCIAN FARCAŞ Metanoia. Aspecte sociale în lumina împărăţiei lui Dumnezeu
În acest studiu se pune întrebarea referitoare la şansele convertirii sociale şi ale transformării structurilor. Răspunsul dat este în strânsă legătură cu mesajul privind împărăţia lui Dumnezeu, aşa cum este el proclamat şi perceput având în vedere şi edificarea domeniilor vieţii seculare. În acest sens, convertirea socială poate fi promovată, pe de o parte, prin mărturia creştină şi eclezială în şi cu credinţă, speranţă şi iubire. Pe de altă parte, sunt luate în considerare, în ultima parte, rezultatele din domeniul cercetării schimbării valorilor, care în societăţile moderne arată tendinţe de edificare a vieţii private şi sociale printr-o orientare după sinteza valorilor. Sensibilitatea crescândă a oamenilor de astăzi pentru mai multă dreptate şi pentru respectarea drepturilor omului este un semn pentru şanse mai bune ale reînnoirii sociale.

FILE DE ARHIVĂ

ALOIS MORARU Acte constitutive ale Diecezei de Iaşi şi ale Seminarului Diecezan din Iaşi

RECENSIONES

INDICATIONES

Dialog teologic V/9 (2002)

Dialog teologic V/9 (2002), Religia în școala la începutul mileniului al III-lea, 280 p., 17×24, 4 RON.

Cumpara online de la Libraria Sapientia
Vizualizeaza online aici.

EDITORIAL

WILHELM DANCĂ Predarea religiei în şcoală
Această temă are la bază simpozionul teologico-pedagogic pe tema Religia în şcoală la începutul mileniului al III-lea desfăşurat în casa Misionarilor Verbiţi din Traian, simpozion care şi-a propus analiza profilului moral şi profesional al profesorului de religie şi statutul lecţiei de religie în şcoală, aflarea modului în care religia poate contribui la însănătoşirea societăţii româneşti, la favorizarea relaţiei dintre copii şi părinţi şi în ce mod religia poate conferi sens vieţii. Ora de religie contribuie în mod eficient la cunoaşterea patrimoniului cultural şi spiritual al ţării, poate crea premisele unei convieţuiri civile în respectul diferenţei culturale şi confesionale şi poate îndeplini un rol etic în formarea integrală a tinerelor generaţii.

P.S. PETRU GHERGHEL – P.S. AUREL PERCĂ Profilul spiritual şi moral al profesorului de religie
Ora de religie în şcoală este un serviciu educativ în favoarea noilor generaţii. Profesorul de religie trebuie să fie un om de credinţă care prin coerenţă, sârguinţă, fidelitate şi răbdare statornică, să fie un model de credinţă pentru elevi şi astfel să-şi realizeze misiunea proprie ca pe un drum de sfinţenie şi mărturie misionară. Competenţa profesorului de religie trebuie să se verifice şi prin comuniunea cu Biserica, prin colaborarea cu episcopul şi parohii, prin participarea la viaţa creştină şi la experienţa de credinţă a parohiei. Profesorul de religie trebuie să favorizeze sinteza dintre credinţă şi cultură şi să contribuie la o redresare morală şi spirituală a societăţii.

VLADIMIR PETERCĂ Pedagogia lui Isus în parabolele evanghelice
Creştinismul trebuie mai întâi înţeles, apoi trăit şi în cele din urmă predicat. Ca un bun psiholog şi pedagog, Isus a ştiut să se folosească de parabole, acestea fiind un instrument didactic destinat să comunice idei şi experienţe de viaţă. Parabolele ocupă cea mai mare parte din textul evanghelic, în special la sinoptici şi sunt elementele narative de bază ale Noului Testament. Este evidenţiată pedagogia unică a Maestrului din Nazaret ce decurge din tehnica de interpretare şi aplicaţie ce reies din parabole. Părintele vede parabolele şi ca o armă de luptă pentru a ataca şi provoca cunoştinţele: fiecare parabolă cere explicaţie, dar şi un răspuns. A înţelege în ziua de azi parabolele înseamnă a intra în dialog direct cu Isus din Nazaret, fără a ne dezice de situaţiile în care ne aflăm.

ALOIS BULAI Religia în Sfânta Scriptură
Întraga Sfântă Scriptură este un continuu dialog dintre Dumnezeu şi om. Dumnezeu este acela care are iniţiativa, El însuşi este educatorul, acela care îşi educă poporul prin planul său de mântuire ce se împlineşte în timp prin evenimente istorice, prin fapetele minunate pe care le săvârşeşte, prin legea alianţei, etc. Apoi Dumnezeu apelează la preoţi şi la cultul celebrat la templul din Ireusalim, la înţelepţi care sunt prin definiţie învăţători. Întoarcerea la Biblie este importantă pentru a reînnoi metodele învăţământului cathetic şi teologic, dar şi pentru a căuta în ea puncte de pornire şi stimulente pentru a gândi pedagogia noastră la toate nivelurile.

WILHELM DANCĂ Creştinismul este o religie?
La nivelul învăţământului şcolar din România mulţi adoptă o poziţie fundamentalistă în confruntarea cu creştinismul. De-a lungul timpului, mesajul lui Dumnezeu revelat în Isus Cristos asumă diverse forme culturale şi religioase de manifestare. Esenţialul religiei creştine constă în faptul că Dumnezeu vine în întâmpinarea omului. Există pericolul reducerii creştinismului doar la nivelul relaţiei cu celălalt, numai în ordinea realităţii profane. În final, părintele se opreşte asupra evenimentului întrupării şi al crucii, care semnifică pentru totdeauna vocaţia creştinismului ca suferinţă pentru altul în orizontul lucrurilor spirituale. Cei mai buni vorbitori (profesori de religie) ai creştinismului sunt sfinţii.

ŞTEFAN LUPU Cateheza în Biserică şi predarea religiei în şcoală: două căi distincte, dar complementare pentru formarea integrală a creştinului
Cateheza în Biserică şi predarea religiei în şcoală sunt două căi distincte, dar complementare pentru formarea integrală a creştinului şi, în particular, a copiilor şi a tinerilor. Toate acestea sunt făcute ăn baza şi în conformitate cu învăţătura magisteriului Bisericii. Predarea religiei în şcoală, care are ca scop să facă cunoscute adevărurile fundamentale ale creştinismului şi valorile pe care creştinii se străduiesc să le realizeze în viaţa lor este diferită de activitatea catehetică care presupune acceptarea mesajului creştin ca realitate salvifică. Religia în şcoală este o colaborare a Bisericii în formarea copiilor şi a tinerilor.

CONSTANTIN CUCOŞ Posibilităţi de integrare a conţinuturilor la disciplina religie în învăţământul românesc
Realizarea unei educaţii religioase într-o perspectivă ecumenică, integrativă, permite mai buna comunicare între diferitele credinţe şi convingeri religioase. Educaşia religioasă trebuie să vizeze realizarea unei educaţii în spirit de recunoştinţă şi respect faţă de diferenţele ce există în cadrul pluralităţii religioase. În articolul de faţă sunt propuse sugestii referitoare la posibilităţile concrete a conţinutului educaţiei religioase în învăţământul românesc. De fapt, aici ni se prezintă o cale pentru a reuşi în integrarea pedagogică a conţinuturilor religioase şi care este acel parcurs didactic cumulativ-selectiv prin care se stauează secvenţial un standard comun de cunoştinţe şi valori religioase.

FLAVIO PAJER Studiul ştiinţelor religioase într-o Europă multiculturală
Într-o Europă în care legătura dintre societate şi creştinism s-a ofilit destul de mult nu se poate vorbi de o unitate a continentului decât în termeni de pluralism care dialoghează şi colaborează pentru a înfăptui convieţuirea culturilor. Este subliniată trecerea necesară, în Europa, de la un mozaic de identităţi etnice, anţionale ţi monoconfesionale la o condiţie de cetăţenie pluralistă sau societară, precum şi deficitul structural al transmiterii culturale. Se arată necesitatea învăţării conlocuirii cu celălalt într-un spaţiu social fără frontiere şi ierarhii de nici un fel, impunîndu-se depăşirea ideologiei identitare, trecerea dincolo de opoziţia între identitate şi alteritate.

MIHAI PATRAŞCU Legislaţia religioasă cu privire la statutul religiei în şcoală
Privitor la instruirea şi educaţia religioasă, canonul 804.1 stabileşte următorul principiu general: Învăţătura şi educaţia religioasă catolică date în orice şcoală sau transmise prin diferite instrumente de comunicare socială sunt supuse autorităţii Bisericii. Conferinţei episcopale îi revine datoria de a da norme generale cu privire la învăţătura şi educaţia religioasă catolică, iar datoria episcopului diecezan este de a o organiza şi de a o supraveghea, vizitînd şcolile catolice de pe teritoriul său şi dînd dispoziţii în ce priveşte regulamentul generala la şcolilor catolice. Canonul 805 precizează dreptul ordinariului locului în dieceza sa, de numire sau de aprobare a profesorilor de religie, precum şi acela de îndepărtate a acestora din urmă.

MIHAELA CIOBANU Legislaţia civilă cu privire la statutul religiei în şcoală
Sunt prezentate aici prevederile Constituţiei prin legile privitoare la regimul cultelor religioase şi legea învăţământului în acest cadru referitor la religia în şcoală. Legislaţia civilă cu privire la predarea religiei în şcoală este săracă, acest domeniu de activitate fiind reglementat în mod expres doar prin articolul 9 din legea învăţământului. Se specifică prevederile legale asupra religiei în învăţământul primar şi cel gimnazial. Se precizează că predarea religiei se va desfăşura în spaţiile de învăţământ din incinta şcolii, fiind inclusă în orarul şcolii şe respectînd prevederile planului de învăţământ. Nici un elev nu poate fi obligat să participe la alte ore de religie decît cele ale confesiunii din care face parte, fără consimţământul său.

ANTXON ANDUEZA Filozofia educativă a şcolii catolice
În ziua de azi educaţia este un domeniu de care se ocupă puterile publice, autrităţile civile, guvernele şi instituţiile particulare neconfesionale. Şcoala catolică este şcoala condusă de autoritatea eccleziastică competentă ori şcoala recunoscută ca atare de autoritatea eccleziastică printr-un document. Şcoala trebuie să se caracterizeze prin competenţa profesională a cadrelor didactice, să fie un loc de explicare a mesajului evanghelic. Şcoala este un cadru ideal pentru dialogul permanent între credinţă şi cultură, oferind tinerilor mijloace adecvate pentru a-şi găsi un loc în această societate, dar şi pentru o formare creştină solidă. Este dată perspectiva şcolii profesioanle La Salle.

ANTONIO PERERA Şcoala catolică
Este prezentat spiritul şcolilor creştine din perspectiva instituţiei Fraţii Şcolilor Creştine al cărei fondator este sfântul Ioan de La Salle, care vedea scopul educaţiei acela de a insufla copiilor şi tinerilor spiritul creştinismului care trebuie să fie viu, mai întâi în educaţia lor. Este evidenţiată apoi necesitatea Bisericii alături de cei care nu sunt educaţi în şcoli catolice, precum şi deosebita importanţă a educaţiei creştine pentru viaţa omului şi dezvoltatrea societăţii căreia Conciliul Vatican II îi dedică documentul întreg Gravissimum educationis. În final se prezintă situaţia actuală şcolii catolice din România.

MARIANA PURŢUC Metode de evaluare la ora de religie
Problema evaluării este o problemă foarte importantă şi actuală, care solicită soluţii imediate. Noul curriculum al religiei vizează atât cunoaşterea cât şi formarea unui sistem atitudinal şi comportamental. Evaluarea este ultima etapă a proiectării didactice şi reprezintă totalitatea acticităţilor prin care se colectează , organizează şi interpretează datele obţinute în urma aplicării unor instrumente de măsurare în scopul emiterii unor judecăţi de valoare pe care se bazează o anumită decizie pe plan educaţional. Evaluarea la religie reprezintă un teritoriu problematic deoarece formarea atitudinilor şi învăţarea valorilor religioase este un demers complicat şi de lungă durată şi favorizează dezvoltarea unui sistem comportamental şi atitudinal al elevului în concordanţă cu învăţăturile creştine.

BENONE LUCACI Proiectarea lecţiei de religie
Eduacaţia religioasă în şcolile statului constituie pentru noi într-un anume sens o noutate, dar în acelaşi timp şi o sfidare. Persoanele care intră în şcoală cu această misiune, trebuie să se confrunte, şi apoi să se conformeze menatlităţii şi metodologiei şcolii, ţinînd cont mereu de mandatul primit din partea Bisericii. Trebuie proiectată în jurul a doi poli o unitate didactică: faptul religios prezent în viaţa elevilor şi în societate precum şi elevul ca persoană implicată într-un adevărat dialog în clasă. Predarea religiei trebuie să fie conştientă de consecinţele pe care le-ar putea avea o proiectare greşită a lecţiei de religie.

ROBERT LAZU Un imperativ pentru şcoala catolică: Conciliul al II-lea din Vatican
Este prezentată criza prin care trece acum învăţământul românesc şi se încearcă o analiză a motivelor care au adus învăţământul în acest stadiu. Cel mai adesea este denunţată salarizarea inacceptabilă a profesorilor, care majoritatea fiind familişti, resimt cât se poate de apăsător sărăcia, dar şi degradarea demnităţii profesorului care şi-au pierdut aproape orice respectabilitate în faţa elevilor. Sunt reliefate principiile eduacţiei catolice, extrase din declaraţia Conciliului Vatican II Gravissimum educationis. Educaţia trebuie să demaşte pseudovalorile de care este dominat învăţământul românesc.

CORNELIU C. SIMUŢ Pluralismul religios în teologia lui Hans Küng
Principala caracteristică a teologiei pluraliste este încercarea de a provoca teologia creştină să redefinescă unicitatea lui Cristos în lumina învăţăturilor promovate de alte religii, considerînd pretenţia că Isus este unic ca mit. Küng promovează credinţa în Isus ca arhetip fundamental al relaţiilor dintre oameni, deschizînd dialogul cu celelalte religii şi insistă asupra unicităţii lui Cristos, deoarece, consideră el, lipsa unei norme absolute duce la diluarea moralităţii. Singurul aspect al existenţei umane care justifică moralitatea este religia care are ca normă absolută pe Isus Cristos. Punctul forte al teologiei lui Küng este dialogul creativ cu ştiinţa modernă şi cu religiile contemporane. Deşi contestat, Küng rămâne un gânditor original.

EDUARD BILD Impactul medical al credinţelor şi practicilor religioase
In fluenţele religioase din lumea modernă asupra persoanei umane sunt cunoscute destul de fragmentar. Persoana se gândeşte rareori sau chiar deloc asupra semnificaţiei vieţii sale şi asupra credinţei spirituale. În prezenţa unor boli grave omul se simte vulnerabil şi nu ştie ce-i rezervă viitorul, are nevoie de consolare, mângâiere şi speranţă, iar toate acestea îi pot fi aduse prin credinţa sa religioasă. Îngrijirile spirituale se bazează pe credinţele proprii, pe legi privind dieta şi ritualurile specifice, legăturile familiale, dar şi elementele de misticism şi mai ales prin ideile proprii sau culturale proprii poporului privind boala, sănătatea, corpul şi spiritul uman, moartea şi viaţa, durerea.

ÎNTREBĂRI, COMENTARII, DISCUŢII

DOCUMENTE DE ARHIVĂ

ALOIS MORARU – DĂNUŢ DOBOŞ „Şcoala” relevată în file de arhivă (sec. XIX)

RECENZII

Dialog teologic IV/8 (2001)

Dialog teologic IV/8 (2001), Familia creștină, încontro?, 274 p., 17×24, 7 RON.

Cumpara online de la Libraria Sapientia
Vizualizeaza online aici.

Cardinalul Joseph Ratzinger: Despre ecleziologia constituţiei „Lumen gentium”
Din cauza războiului franco-prusac, Conciliul I din Vatican nu a reuşit să finalizeze sinteza ecleziologică pe care ţi-a propus-o. Această sinteză este dusă la îndeplinire de Conciliul al II-lea din Vatican care, prin constituţia sa „Lumen gentium”, subordonează discursul despre Biserică discursului despre Dumnezeu, propunând o ecleziologie în sens teologic. În această constituţie, se întâlnesc multe expresii care desemnează realitatea Bisericii: noul popor al lui Dumnezeu, mireasa lui Cristos, casa lui Dumnezeu, familia lui Dumnezeu, cetatea sfântă, mama noastră, Ierusalimul de sus, turma lui Dumnezeu. Toate acestea sunt imagini ale Bisericii şi reprezintă unica Biserică universală, sacrament universal de mântuire, comuniune totală între Dumnezeu şi om, prin mijlocirea Capului suprem, Isus Cristos.

Pr. Alois Bulai: Începutul Bisericii după „Faptele Apostolilor”
Realitatea Bisericii în Faptele Apostolilor constituie o problemă complexă. Biserica – în sensul de comunitate a oamenilor beneficiari ai mântuirii lui Cristos, apărută ca încununare a planului divin „conceput înainte de întemeierea lumii” (Ef 1,4) – ia naştere odată cu moartea lui Isus, căci aşa cum Eva s-a născut din coasta lui Adam, tot astfel şi Biserica ia naştere din coasta lui Isus. Misiunea apostolilor, – începută în ziua Rusaliilor -, ca primi martori ai Bisericii, este de a răspândi Împărăţia lui Dumnezeu până la marginile pământului. O parte importantă a exegezei caracterizează, în ansamblu, situaţia comunităţii din Faptele Apostolilor, printr-o poziţie „proto-catolică”: o regula fidei, bine determinată, oficii ministeriale fixate stabil, distincţia dintre preoţi şi laici, interpretarea autoritativă a Sfintei Scripturi.

Pr. Cristian Gaşpal: Biserica lui Cristos, însufleţită de Duhul Sfânt
A înţelege prezenţa şi acţiunea salvifică a Duhului Sfânt în Biserică este un pas important făcut în cunoaşterea teologiei şi a vieţii noastre, în înţelegerea Sfintei Treimi şi a Sfintei Biserici. Biserica a fost întemeiată de Fiul lui Dumnezeu, Isus, prin puterea Duhului Sfânt, care devine vocea conştiinţei ei şi a fiecărui membru al ei, principiu al activităţii şi comuniunii, „izvorul oricărui dar şi al oricărui har”, „cel care dă întregului trup viaţă şi unitate” (LG 7). Cristos fiind Capul, Duhul Sfânt este sufletul Bisericii; El sfinţeşte în mod continuu şi constant Biserica – semper reformanda – prin acţiunea Sa în sacramente şi prin cooperarea cu ierarhia Bisericii, asigură validitatea acţiunilor sale principale.

Pr. Ştefan Lupu: Sinodalitatea şi/sau conciliaritatea: expresie a unităţii şi catolicităţii Bisericii
Conceptele synodos/concilium evocă faptul de a merge împreună pe acelaşi drum sau de a lua o decizie împreună. Această temă a sinodalităţii şi/sau a conciliarităţii, ce-şi afundă rădăcinile în practica seculară a Bisericii, a cunoscut o nouă revelanţă în dezbaterile ecumenice actuale, pentru refacerea unităţii Bisericii creştine. La întâlnirea Comitetului Credinţă şi Constituţie de la Salamanca (1973), sinodalitatea şi/sau conciliaritatea a fost definită ca având o relaţie intimă cu unitatea Bisericii, în sensul că Biserica una trebuie înţeleasă ca o „comuniune conciliară a Bisericilor locale, ele însele unite în mod autentic” care „îşi recunosc în mod reciproc membrii şi ministeriile”.

Pr. Benone Lucaci: Biserica şi şcoala: rolul lor în educaţie
În perioada totalitaristă, lumea bisericească şi cea laică erau nevoite să evolueze paralel. Biserica şi şcoala au fost considerate dintotdeauna ca fiind instituţiile au un rol deosebit în sectorul educaţiei. Şcoala este locul de formare a omului, prin asimilarea sistematică şi critică a culturii. Biserica, prin oficiul ei de munus docenci este convinsă că trebuie să se ocupe de întreaga viaţă a omului şi de aceea ea are un rol specific în dezvoltarea educaţiei. Este necesară realizarea în şcoală, prin educaţie, a acelei sinteze, între credinţă şi cultură, care să ajute elevul să găsească acel echilibru între axa verticală şi cea orizontală a existenţei sale.

Dialog teologic IV/7 (2001)

Dialog teologic IV/7 (2001), Biserica, una, sfântă, catolică și apostolică, 205 p., 17×24, 3.5 RON.

Cumpara online de la Libraria Sapientia
Vizualizeaza online aici.

Cardinalul Joseph Ratzinger: Despre ecleziologia constituţiei „Lumen gentium”
Din cauza războiului franco-prusac, Conciliul I din Vatican nu a reuşit să finalizeze sinteza ecleziologică pe care ţi-a propus-o. Această sinteză este dusă la îndeplinire de Conciliul al II-lea din Vatican care, prin constituţia sa „Lumen gentium”, subordonează discursul despre Biserică discursului despre Dumnezeu, propunând o ecleziologie în sens teologic. În această constituţie, se întâlnesc multe expresii care desemnează realitatea Bisericii: noul popor al lui Dumnezeu, mireasa lui Cristos, casa lui Dumnezeu, familia lui Dumnezeu, cetatea sfântă, mama noastră, Ierusalimul de sus, turma lui Dumnezeu. Toate acestea sunt imagini ale Bisericii şi reprezintă unica Biserică universală, sacrament universal de mântuire, comuniune totală între Dumnezeu şi om, prin mijlocirea Capului suprem, Isus Cristos.

Pr. Alois Bulai: Începutul Bisericii după „Faptele Apostolilor”
Realitatea Bisericii în Faptele Apostolilor constituie o problemă complexă. Biserica – în sensul de comunitate a oamenilor beneficiari ai mântuirii lui Cristos, apărută ca încununare a planului divin „conceput înainte de întemeierea lumii” (Ef 1,4) – ia naştere odată cu moartea lui Isus, căci aşa cum Eva s-a născut din coasta lui Adam, tot astfel şi Biserica ia naştere din coasta lui Isus. Misiunea apostolilor, – începută în ziua Rusaliilor -, ca primi martori ai Bisericii, este de a răspândi Împărăţia lui Dumnezeu până la marginile pământului. O parte importantă a exegezei caracterizează, în ansamblu, situaţia comunităţii din Faptele Apostolilor, printr-o poziţie „proto-catolică”: o regula fidei, bine determinată, oficii ministeriale fixate stabil, distincţia dintre preoţi şi laici, interpretarea autoritativă a Sfintei Scripturi.

Pr. Cristian Gaşpal: Biserica lui Cristos, însufleţită de Duhul Sfânt
A înţelege prezenţa şi acţiunea salvifică a Duhului Sfânt în Biserică este un pas important făcut în cunoaşterea teologiei şi a vieţii noastre, în înţelegerea Sfintei Treimi şi a Sfintei Biserici. Biserica a fost întemeiată de Fiul lui Dumnezeu, Isus, prin puterea Duhului Sfânt, care devine vocea conştiinţei ei şi a fiecărui membru al ei, principiu al activităţii şi comuniunii, „izvorul oricărui dar şi al oricărui har”, „cel care dă întregului trup viaţă şi unitate” (LG 7). Cristos fiind Capul, Duhul Sfânt este sufletul Bisericii; El sfinţeşte în mod continuu şi constant Biserica – semper reformanda – prin acţiunea Sa în sacramente şi prin cooperarea cu ierarhia Bisericii, asigură validitatea acţiunilor sale principale.

Pr. Ştefan Lupu: Sinodalitatea şi/sau conciliaritatea: expresie a unităţii şi catolicităţii Bisericii
Conceptele synodos/concilium evocă faptul de a merge împreună pe acelaşi drum sau de a lua o decizie împreună. Această temă a sinodalităţii şi/sau a conciliarităţii, ce-şi afundă rădăcinile în practica seculară a Bisericii, a cunoscut o nouă revelanţă în dezbaterile ecumenice actuale, pentru refacerea unităţii Bisericii creştine. La întâlnirea Comitetului Credinţă şi Constituţie de la Salamanca (1973), sinodalitatea şi/sau conciliaritatea a fost definită ca având o relaţie intimă cu unitatea Bisericii, în sensul că Biserica una trebuie înţeleasă ca o „comuniune conciliară a Bisericilor locale, ele însele unite în mod autentic” care „îşi recunosc în mod reciproc membrii şi ministeriile”.

Pr. Benone Lucaci: Biserica şi şcoala: rolul lor în educaţie
În perioada totalitaristă, lumea bisericească şi cea laică erau nevoite să evolueze paralel. Biserica şi şcoala au fost considerate dintotdeauna ca fiind instituţiile au un rol deosebit în sectorul educaţiei. Şcoala este locul de formare a omului, prin asimilarea sistematică şi critică a culturii. Biserica, prin oficiul ei de munus docenci este convinsă că trebuie să se ocupe de întreaga viaţă a omului şi de aceea ea are un rol specific în dezvoltarea educaţiei. Este necesară realizarea în şcoală, prin educaţie, a acelei sinteze, între credinţă şi cultură, care să ajute elevul să găsească acel echilibru între axa verticală şi cea orizontală a existenţei sale.

Dialog teologic III/6 (2000)

Dialog teologic III/6 (2000), Euharistia, medicamentul nemuririi, 318 p., 17×24, 3,5 RON.

Cumpara online de la Libraria Sapientia
Vizualizeaza online aici.

P. Semen: Semnificaţiile Euharistiei şi dialogul ecumenic
Elementul constitutiv al religiei a fost dintotdeauna sacrificiul, care apare după căderea omului şi reprezintă, alături de alte aspecte, efortul de a stabili o punte între om şi Dumnezeu, în pofida distanţei datorate contingenţei şi mai ales păcatului omului, în speranţa de a găsi la Dumnezeu ascultare, bunăvoinţă şi primire. Pâinea şi vinul sunt amintite pentru prima oară în Geneză (14,18) ca o jertfă nesângeroasă, prefigurare a Sfintei Euharistii. Consumarea pâinii şi a vinului de către creştini în momentul împărtăşaniei are o întreită semnificaţie:
-anamneză: amintirea morţii mântuitoare a lui Cristos;
-euharistie: jertfă de mulţumire pentru belşugul binefacerilor divine;
-actualizare: anticipare a Împărăţiei lui Dumnezeu.

Pr. Alois Bulai: Euharistia: memorial, aducere de mulţumire, prezenţă
Euharistia este, înainte de toate, memorialul şi evenimentul central al întregii istorii a mântuirii, misterul patimii, moartea şi învierea lui Isus Cristos. Cristos sigilează alianţa dintre Dumnezeu şi om, frângându-şi trupul ca pâine şi vărsându-şi sângele ca băutură pentru mântuirea omului. Generozitatea Tatălui se materializează în trimiterea Fiului spre mântuirea omului. Sfânta Euharistie aminteşte de jertfa pascală, este o aducere de mulţumire pentru această jertfă, dar este şi semnul real al prezenţei Fiului, cu Trupul şi Sângele său, mâncare şi băutură pentru viaţa cea veşnică.

Pr. Eduard Ferenţ: Euharistia, taina Preasfintei Treimi şi a Bisericii
Divina Euharistie, în timp ce este situată în economia mântuirii, este recunoscută ca Sacramentul sacramentelor, ca icoană a împărăţiei cereşti. În ea se recapitulează creaţia şi umanitatea întreagă, după planul salvific voi de Tatăl din veşnicie, realizat, la plinătatea timpurilor, de Fiul şi împlinit de Duhul Sfânt în timpul Bisericii. Euharistia, ca şi celelalte sacramente, este celebrată în Biserică cu ajutorul cuvintelor eficace şi sfinţitoare ale lui Cristos, prin acţiunea simultană a Duhului Sfânt şi prin elementele creaţiei. Instituită de Cristos, perpetuează prezenţa sa şi opera sa mântuitoare în mijlocul umanităţii, permanetizând comuniunea omului cu Sfânta Treime.

Pr. Claudiu Dumea: De la liturgia iudaică la Euharistia creştină
Liturgia creştină, una dintre creaţiile cele mai originale ale creştinismului, nu este o creaţie „ex-nihilo” ci are o preistorie în liturgia iudaică. Cât priveşte liturgia euharistică, Biserica îşi fixează atenţia în mod particular asupra acestor acţiuni: luarea pâinii, rugăciunea de binecuvântare a lui Dumnezeu, frângerea pâinii, împărţirea pâinii şi a vinului, însoţite de formulele: „Luaţi şi mâncaţi…”, „Luaţi şi beţi…”, „Faceţi acest lucru în amintirea mea”. Liturgia euharistică era o acţiune diferită de liturgia cuvântului ce se inspira din liturgia sinagogală. Cele două celebrări separate, de sine stătătoare la început, spre sfârşitul primului secol erau deja unite într-un unic act de cult.

Pr. Gheorghe Popa: Euharistia Bisericii şi conştiinţa euharistică a creştinilor
Procesul de secularizare, specific lumii moderne şi post-moderne influenţează profund sensibilitatea, vocaţia şi conştiinţa euharistică. Evangheliile arată că mântuitorul Isus Cristos a instituit Euharistia ca Taină, în vederea constituirii Bisericii. Biserica este numită „casa lui Dumnezeu”şi în această casă Isus Cristos îşi „invită prietenii” la Cină, oferindu-se ca mâncare şi băutură. În viaţa creştină, conştiinţa euharistică s-a născut din iubirea faţă de Cristos din tabernacol. Prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui, creştinul formează Trupul tainic al lui Cristos, care este Biserica.

Antonio Perera: La Euharistia en el arte occidental
Articolul se concentrează asupra mărturiei artei plastice despre Euharistie. Orientarea generală a textului are ca bază două criterii exprimate de papa Ioan Paul al II-lea într-o recentă scrisoare către artişti: A: realizările artistice constituie, în felul lor, nu numai ilustrări estetice dar adevărate „locuri teologice” (nr. 11); B: orice formă autentică de artă este, în felul ei, o cale de acces spre realitatea cea mai profundă a omului şi a lumii (nr. 6); Diferitele perioade istorice ale artei creştine arată că în jurul Euharistiei s-au dezvoltat majoritatea. Biserica are nevoie de creativitatea artistică să se menţină în prezent „pentru a transforma” în forme palpabile ceea ce în sine este insesizabil (pp Ioan Paul II: Scrisoare către artişti 9,12).

Pr. Gheorghe Petraru: Euharistia: unitate şi mărturie creştină
Studiul este o viziune cu deschiderea ecumenică, despre Euharistie: împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Cristos înseamnă unirea cu Cristos şi cu ceilalţi oameni care formează Biserica, Trupul lui mistic. Are o importanţă deosebită rodul Duhului Sfânt, care uneşte Biserica şi sprijină credinţa omului. Concepţia despre viaţă a creştinului este una euharistică, articulată învăţăturii şi practicii liturgico-sacramentale a Bisericii, ce culminează şi se încoronează cu Euharistia, anticipare şi prefigurare în trup a misterului învierii şi vieţii veşnice.

Pr. Lucian Farcaş: Dimensiunea socială a Euharistiei: despărţirea de păcat
Studiul scoate în relief reciprocitatea dintre experienţa de credinţă în cadrul sacramentului Euharistiei şi realitatea trăirii în contextul social de astăzi. Relaţia de armonizare între trăirea euharistică şi mărturia creştină în viaţa socială impune exigenţa convertirii ca formă de despărţire de păcat. Este propus un concept pastoral menit să pregătească pe credincios pentru curajul de a se despărţi de păcat şi de structurile acestuia, şi pentru motivaţia de a începe o viaţă nouă, prin promovarea pocăinţei şi a reconcilierii, elemente importante ale convertirii, prin dialog şi cateheze.

Pr. Ioan-Cristinel Ţesu: Modurile sau treptele împărtăşirii de Cristos în spiritualitatea ortodoxă
În spiritualitatea ortodoxă, împărtăşania creştinului cu Cristos are mai multe moduri sau trepte: mintal şi, respectiv, tainic. Primul mod este dat de cunoaşterea lui Dumnezeu din raţionalitatea creaţiei sau din raţiunile divine ale lucrurilor, a căror origine şi scop este Dumnezeu. Al doilea mod este dat de împrejurările concrete ale vieţii. Sunt două căi: calea pozitivă (Providenţa) îl duce pe om la desăvârşire, sfinţenie, prin săvârşirea binelui şi sesizarea raţionalităţii creaţiei; calea negativă (judecata): omul îl cunoaşte pe Dumnezeu prin privarea pedagogică (succese, necazuri, boli, suferinţe, etc.). Ambele căi sunt situaţii existenţiale prin care Dumnezeu cheamă pe om la dialog, la iubire, revelându-i-se în istoria creaţiei şi oferindu-şi Fiul la moarte spre mântuirea de păcat.

Pr. Mihai Pătraşcu: „Communication in sacris”
Normele canonului 844 sunt rodul a peste 20 de ani de experienţă cu noile orientări ale Conciliului al II-lea din Vatican, referitor la comunicarea sacramentală şi îndeosebi, euharistică. Canonul 844 dă un cadru în care trebuie să fie reglementată comunicarea în sacramentele Euharistiei, Penitenţei şi Maslului şi diferitele norme ce privesc persoanele implicate în acest „communicatio”. Botezul, „poarta pentru a intra în Biserică” (LG 14) conferă celui ce-l primeşte dreptul la celelalte sacramente, cât timp comuniunea cu Biserica este menţinută. Canonul are o preocupare cu adevărat ecumenică. În problema comunicării „in sacris” este foarte importantă consultarea reciprocă dintre responsabilii pastorali ai Bisericii Catolice şi ai altor biserici sau comunităţi creştine.

Herciu Bogdan: Dimensiunea etico-socială a Euharistiei – grija faţă de săraci
Atitudinea faţă de săraci, în spiritul Euharistiei, într-un context social, poate avea o dublă semnificaţie. În sens strict se referă la claritatea care izvorăşte din Euharistie şi care, pentru a fi autentică, nu poate rămâne indiferentă în faţa sărăciei şi a dezechilibrului material ce viciază societatea contemporană. În sens larg se referă la noul mod de a fi al omului credincios, „îmbogăţit” existenţial prin Euharistie şi cu misiunea de a îmbogăţi acea lume săracă. Atitudinea socială faţă de nefericiţii lumii trebuie să izvorască din iubirea interioară sprijinită de Duhul Sfânt şi hrănită prin Euharistie, în vederea mântuirii tuturora. Sprijinul, cooperarea, ajutorul pot avea un fundament înnoitor pentru cei săraci.

Onica Stelian: Noţiuni generale de conservare a icoanelor
Rolul conservării bunurilor culturale într-o societate modernă nu e numai esenţial şi chiar vital pentru asigurarea integrităţii culturale, artistice, istorice, etnice, geografice, morale ale unui popor. Prin procesul de conservare sau restaurare, obiectul cultural este repus în parametrii săi naturali, căpătând eficienţa şi menirea originară. Cauzele care duc la degradarea picturilor/icoanelor sunt atât de ordin intern (endogene) care ţin de calitatea materiilor componente ale operei, de felul în care au fost folosite, cât şi de ordin extern (exogene), care exprimă factorii de degradare apăruţi în urma relaţiei dintre obiect şi microclimat.

Georgeta Dominte-Merişor: Eseu despre compoziţia imaginii Euharistiei
Plecând de la bibliografia de specialitate despre definiţia şi asociaţia motivaţiilor „Euharistie”, „imagine”, „compoziţie” se face o discretă pledoarie pentru aproprierea artistică a operelor cu aspect religios. Într-o permanenţă unitară în diversitatea reprezentărilor, elemente de limbaj plastic, întrega prezentare cuprinde o detaliată descriere compoziţională a muncii de referinţă în domeniul religios, constituindu-se într-o argumentare în favoarea percepţiei şi a consideraţiei de valoare a mesajului plastic care exprimă în mod vizual mesajul teologic.

Pr. Wilhelm Dancă: Euharistia şi întruparea după sfântul Toma d’Aquino
Limbajul sfântului Toma, cât priveşte realităţile sacramentale, este debitar gândirii aristotelice. Mesajul aprofundează concepţia sfântului Augustin despre istoria şi semnificaţia semnului sacramental. Ideea centrală a eseului este: unitatea de măsură a Bisericii Duhului Sfânt este Biserica Întrupării. Contribuţia teologică a sfântului Toma d’Aquino la aprofundarea doctrinei euharistice trebuie situată în perspectiva sa teologică bazată pe armonia dintre credinţă şi raţiune, pe rapostul strâns între viaţă şi gândire.

A. Zak: Die neue Rolle der Christentums in Osteuropa
Tema este tratată într-un context istoric de după căderea blocului răsăritean dominat de Uniunea Sovietică şi după destrămarea acesteia într-un număr de state independente. Creştinismul din Europa de Est a trăit experienţe total diferite în comparaţie cu situaţia occidentală, unde viaţa s-a desfăşurat într-un climat liberal, democratic. Încreştinarea are loc mai târziu (sec. IX-XV) şi e urmată aproape consecutiv de imitarea formelor de viaţă extra comunitară, de la popoarele occidentale. Mai târziu, creştinismul devine, aproape în toate regiunile, unul dintre factorii cei mai importanţi de rezistenţă în faţa comunismului, contribuind mai târziu la destrămarea acestuia.

Mariana Purţuc: Euharistia ca moment al convertirii după Francois Mauriac
Virtutea cardinală a lui Mauriac este fidelitatea. Născut la Bordeaux în 1885, într-o familie de burghezi catolici, el nu devine un „romancier catolic” ci un catolic care scrie romane. Tonul edificator ca şi încercarea de a ridica personajele la o aventură spirituală la capătul căreia să-l regăsească pe Dumnezeu, prin drumul crucii, sunt doar câteva lucruri specifice ale lui Francois Mauriac. Personajele sale sunt însetate, însetate de singurătate, puritate, iubire, de căutarea lui Dumnezeu.

Dialog teologic III/5 (2000)

Dialog teologic III/5 (2000), Sfânta Treime, izvorul și temeiul unității creștine, 224 p., 17×24, 3,5 RON.

Cumpara online de la Libraria Sapientia
Vizualizeaza online aici.

Petre Semen: Revelarea Persoanelor Treimice şi a lucrării lor în cărţile biblice
Dumnezeu biblic s-a revelat ca un Dumnezeu personal, dar Biblia nu conţine vreun tratat despre Dumnezeu, nu vorbeşte descriptiv despre El. Biblia ni-l prezintă pe Dumnezeu ca părinte şi creator, ca Fiu mântuitor şi c Duh Sfânt Mângâietor. În Vechiul Testament, revelarea Sfintei Treimi a fost pregătită, dar nu s-a vorbit despre ea ca implicit; hagiografii au insistat mai mult asupra unicităţii lui Dumnezeu. Totuşi, în afirmarea pluralităţii persoanelor revelate, există două lucruri: sintagma „să facem pe om după chipul şi asemănarea noastră” (Gen 1,26) şi utilizarea numelui divin la plural: Elohim. Sfânta Treime este un mister creştin. Noul testament este străbătut total de revelaţia lui Dumnezeu triunic: Dumnezeu Tatăl se manifestă prin Isus Cristos, fiul său şi prin mijlocirea Duhului Sfânt. În Isus Cristos toată revelaţia s-a desăvârşit.

Pr. Eduard Ferenţ: Preasfânta Treime mântuitoare
Sfânta Treime este, pentru sfânta Biserică şi toţi credincioşii ei, o taină mântuitoare. Prezentând lucrarea mântuitoare a celor trei Persoane divine, părinţii Bisericii ne spun că pleacă de la Tatăl şi ajunge la om prin Fiul în Duhul Sfânt şi ne conduce iarăşi în Duhul prin Fiul la Tatăl. Acest ritm trinitar marchează toată istoria mântuirii începute mai ales de la întruparea Cuvântului. Lucrarea mântuirii umane este lucrarea comună a Treimii nedespărţite, a treimii economice sau mântuitoare.

Pr. Vladimir Petercă: Revelaţia trinitară în învăţătura paulină
În activitatea misionară, ca şi în scrisorile sale, Paul îl predică pe Dumnezeu păgânilor, spunând că Dumnezeu poate fi cunoscut din lumea externă a creaţiei şi că acest Dumnezeu este „Tatăl nostru” care s-a manifestat prin Fiul său Isus, al care a venit să mântuiască lumea. Punctul culminant al activităţii mântuitoare a lui Cristos este crucea. Sfântul Paul invocă cele trei persoane distincte, deosebindu-le şi statornicindu-le în taina lui Dumnezeu. Diferenţa între Fiu şi Duh este dată de întruparea Fiului în lume.

Pr. Gheorghe Petraru: Sfânta Treime, temei al mărturisirii şi experienţei spirituale creştine
Textul prezintă, într-o manieră teologică, credinţa trinitară a Bisericii care totdeauna trebuie să fie o mărturie vie, cu conştiinţa unei relaţii de iubire cu persoanele Sfintei Treimi. Experienţa creştină ca comuniune cu Dumnezeu, împărtăşită în sacramente, rugăciune, liturgie şi acţiuni sociale, este criteriul adevărului Evangheliei, a lui Dumnezeu peste tot şi întotdeauna. Discursul teologic despre Dumnezeu se împleteşte, în actul raţional al înţelegerii misterului divin, cu experienţa tainică a copleşirii de absolutul divin. Experienţa spirituală este o experienţă structurată teologic, eclezial, sacramental, liturgic şi canonic, fiind de fapt conştientizarea unei relaţii gândite, simţite şi voite cu Dumnezeu ca Persoană ce invită la iubire.

Pr. Wilhelm Dancă: Omul ca imagine a Sfintei Treimi după Sfântul Augustin
Pentru sfântul Augustin, ca şi pentru Părinţii Bisericii din această perioadă, omul participă la fiinţa lui Dumnezeu: dovada acestei participări este elementul spiritual din om. Sfântul Augustin este primul care susţine că prototipul creaţiei omului este Sfânta Treime. După sfântul Augustin, omul este imaginea şi asemănarea Sfintei Treimi; imaginea este imprimată în omul interior, adică în sufletul raţional, într-un om interior contemplativ şi înţelept, nu în omul învăţat. Imaginea Treimii în omul interior se exprimă prin triada „mens” (mintea, spiritul în care sunt raţiunea şi inteligenţa), „notita” (cunoaşterea de sine în sens ontologic, act intelectiv prin care mintea se cunoaşte pe sine) şi „amor” (cunoscându-se, mintea se iubeşte). Asemănarea cu Sfânta Treime stă în existenţa a trei elemente constitutive (memoria, inteligenţa, voinţa) care, deşi sunt trei, fac parte dintr-o singură viaţă, minte, substanţă, formând o singură realitate.

Pr. Nicolae Chifăr: Răsăritul şi Apusul creştin în apărarea dogmei Sfintei Treimi în sec. IV
În secolul al IV-lea, istoria Bisericii a fost marcată pe plan teologic de disputele ariene şi pneumatomahe, care au determinat acţiuni de condamnare şi combatere, în special formularea doctrinei trinitare ce devine o teologie normativă pentru următoarele secole. Întărirea doctrinei în această perioadă prin includerea formulei „homoousios to Patri” tratarea coeternităţii Fiului cu Tatăl, precizarea termenilor de „fiinţă” şi „persoană” în Sfânta Treime, dumnezeirea Duhului Sânt şi cosubstanţialitatea sa cu Tatăl şi cu Fiul, arată că Biserica este mereu vigilentă şi inovatoare. Munca comună de reformă a Occidentului şi Orientului a deschis o nouă manieră de dialog cu celelalte confesiuni.

Pr. Ştefan Lupu: Mărturisirea misterului Preasfintei Treimi în epoca post-modernă
Mărturisirea Preaasfintei Treimi luminează istoria umană, indicând scopul ei ultim: totul vine de la Treime şi totul aspiră spre Treime ca şi împlinirea sa. Astfel, orice îndepărtare a conştiinţei trinitare de experienţa credinţei slăbeşte creştinismul şi duce la afirmarea ateismului. Curentele post-moderne se orientează spre recunoaşterea multiplicităţii raţionalităţilor, care sunt între ele incomensurabil eterogene. Omul contemporan se află într-o criză de orientare în timpul transformărilor rapide. Pierderea punctelor de referinţă ideologică îi lasă pe toţi mai mult sau mai puţin dezorientaţi. Apare exigenţa unei viziuni largi care să fie capabilă să „unească” societăţile pe scară mondială, şi nevoia unui consens fundamental între religii, care să poată crea o etică mondială adresată tuturor oamenilor.

Pr. Claudiu Dumea: Sfânta Treime în liturgia romană
Revelaţia ne prezintă misterul tainic al lui Dumnezeu: Tatăl vine spre noi, prin Fiul, în prezenţa Duhului Sfânt. Structura liturgiei ţine cont de această dublă mişcare. Liturgia reflectă în linii mari modelul pe care îl oferă Sfânta Scriptură şi tradiţia patristică despre Sfânta Treime. Prin liturgie, ce are două dimensiuni: ascendentă (prin Cristos, în Duhul Sfânt, la Tatăl) şi descendentă (de la Tatăl, prin Cristos, în Duhul Sfânt), creştinul trăieşte într-un contact intim şi permanent cu cele trei persoane ale Sfintei Treimi.

Pr. Viorel Sava: Sfânta Treime, temei şi centru al cultului divin ortodox
Biserica este locul în care sălăşluieşte Sfânta Treime. Aşa a fost văzută şi înţeleasă din primele secole creştine, iar teologii liturgiei de mai târziu vor dezvolta această idee, arătând că Biserica este chipul văzut al împărăţiei lui Dumnezeu. Unitatea Bisericii după modelul Treimii nu este numai un scop care trebuie atins, ci şi realitate care a fost creată de Dumnezeu, după chipul său. Cristos a oferit omului nu numai modelul unităţii Bisericii ci şi obiectul, temelia şi centrul rugăciunii, adică Sfânta Treime. Simbolismul liturgic ortodox conţine un bogat constituent trinitar. Multitudinea de gesturi, acte şi formule liturgice repetate de mai multe ori, alăturate textelor inspirate din Sfânta Scriptură, arată simbolismul trinitar în coeziunea sa.

Pr. Gheorghe Popa: Înnoirea morală şi spirituală: o exigenţă actuală pe calea unităţii creştine
Societatea modernă se caracterizează printr-o tensiune acută între morala tradiţională creştină şi morala post-tradiţională seculară. Morala îşi pierde caracterul ei normativ şi devine o realitate convenţională, legată de categoriile sociale ale binelui şi răului şi nu de realitatea ontologică a omului. Alături de morala creştină mai există şi alte sisteme morale sau amorale care-şi dispută întâietatea în crearea unui anumit comportament uman. Creştinul trebuie să demaşte comportamentul idolatru şi fals al unor sisteme ce tind să ia amploare, printr-o atitudine fraternă iubitoare şi dreaptă, atât pe plan moral, cât şi spiritual. Este nevoie de o sinteză între morală şi spiritualitate, între dreptate şi sfinţenie, atât pe plan individual cât şi social, şi aceasta este posibilă doar prin asumarea celor trei vocaţii specifice vieţii creştine: împărat, preot şi profet, exigenţe prioritare pentru înnoirea vieţii morale şi spirituale contemporane.

Dominte G. Merişor / S. Onica: Imagini ale Sfintei Treimi în arta religioasă europeană (exerciţiu de contemplare)
Alături de primatul gând-cuvânt, hotărâtor în structurarea şi transmiterea unei doctrine religioase, imaginea ce-i exprimă substanţa nu e doar o prelungire sau adaos ci este o transpunere a credinţei către privitor, prin limbajul vizual. Concordanţa formă-mesaj, aspect-conţinut este marea problemă de rezolvat pentru arta ce-şi propune reprezentarea sacralităţii. Opera apare atunci când concordanţele dintre mijloc şi scop este evidentă prin normalitatea ei. Pictura este pentru văz ceea ce este predica pentru auz, fiindcă în obiectul lor nemijlocit, atât discursul cât şi imaginea sunt una şi aceeaşi realitate spirituală.

Dialog teologic II/4 (1999)

Dialog teologic II/4 (1999), Isus Cristos, unicul Mântuitor al lumii, 304 p., 17×24, 3.5 RON.

Cumpara online de la Libraria Sapientia
Vizualizeaza online aici.

1. W. DANCĂ
Ce lucru bun să fac, ca să am viaţa veşnică?

2. N. ACHIMESCU
Modele de „mântuire” în viziunea noilor mişcări religioase

 

3. V. PETERCĂ
Protoevanghelia sau vestea bună a speranţei şi a aşteptării mesianice

4. P. SEMEN
Prefigurări ale jertfei mielului Iisus Hristos în cărţile Primului Testament

5. A. BULAI
Isus Cristos – Marele Preot al Noului Legământ

6. E. FERENŢ
Misterul lui Cristos în contextul cristologiilor actuale

7.  E. DUMEA
Creştinism şi istorie

8. C. BEREA
Cristos în centrul misiunii Bisericii

 

9. Gh. PETRARU
Dialogul interreligios în perspectiva teologiei Bisericii Ortodoxe

10.  W. DANCĂ
Dimensiunea cristologică a dialogului teologic

 

11. Gh. POPA
Iisus Hristos şi împlinirea omului

 

12. L. FARCAŞ
Isus Cristos şi etica omului de azi

13. M. BETTEGA
Cristo e la vita consacrata

 

14.  V. SAVA
Sărbătorile împărăteşti ale Mântuitorului în Biserica Ortodoxă. Evaluare în perspectiva dialogului ortodox – romano-catolic

15. A. DANCĂ
Isus Cristos şi viaţa spirituală

16. F. PAJER
Educazione religiosa in un mondo pluralistico

17. G. MAGNANI
Il Gesù dei filosofi: la ragione moderna di fronte al mistero
cristiano

18. P. GHERGHEL
Isus Cristos viu în Biserică, izvorul speranţei pentru lume

19. E. FERENŢ
Dimensiunea kerigmatică a colocviului teologic

20. A. DESPINESCU
Momente critice

Dialog teologic I/2 (1998)

Dialog teologic I/2 (1998), Doctrina socială a Bisericii și societatea românească de astazi, 255 p., 17×24, 3.5 RON.

Cumpara online de la Libraria Sapientia
Vizualizeaza online aici.

EDITORIAL
W. Dancă, Doctrina sau învăţătura socială a Bisericii?

INTRODUCERE LA COLOCVIUL TEOLOGIC
PS Petru Gherghel, Deschiderea lucrărilor
ÎPS Daniel, Mesajul Mitropolitului Moldovei şi Bucovinei

COMUNICĂRI
PS A. Scola, Familia şi societatea
P. Semen, Cuvântul Scripturii în faţa imoralităţii: pruncucidere, abandonul de copii, divorţul, drogurile şi homosexualitatea
E. Ferenţ, Motivaţia teologică a angajării sociale
E. Dumea, Centesimus Annus
A. Percă, Aspecte etice ale doctrinei sociale a Bisericii
T. Rostworowski, Note caracteristice ale conceptului solidaritate
Gh. Petraru, Relaţiile Biserică-Stat. Istorie şi actualitate
L. Farcaş, Dimensiunea culturală a omului şi a societăţii
W. Dancă, Drepturile şi obligaţiile părinţilor în educaţia copiilor

STATUTELE ACADEMIEI CATOLICE
COMENTARII, ÎNTREBĂRI ŞI DISCUŢII
DOCUMENTE INEDITE
REPERE BIOGRAFICE
RECENZII

Dialog teologic, I/1 (1998)

Dialog teologic, I/1 (1998), Sfântul Duh și unitatea în credință, 171 p., 17×24, 3.5 RON.

Cumpara online de la Libraria Sapientia
Vizualizeaza online aici.

EDITORIAL
W. Dancă, Pentru dialog

OMILII
PS Petru Gherghel, Ca toţi să fie una
ÎPS Daniel Ciubotea, Duhul Sfânt. Duhul înfierii noastre

PREZENTARE
A. Bulai, Duhul Sfânt şi unitatea în credinţă

COMUNICĂRI
P. Semen, Revelarea lucrării Duhului Sfânt în Vechiul Testament
V. Petercă, Conceptul de Duh în cărţile sapienţiale
A. Ghiurcă, Lucrarea Duhului Sfânt în viaţa creştină şi a comunităţii
Gh. Petraru, Relaţia Hristos-Duhul Sfânt în misiunea Bisericii
E. Ferenţ, Un Duh şi două pneumatologii
A. Achimescu, Semnificaţia şi rolul Duhului Sfânt pentru viaţa noastră, astăzi
C. Dumea, Epicleza euharistică
V. Sava, Cultul ortodox – spaţiul prezenţei şi lucrării Duhului Sfânt
W. Dancă, Sfântul Duh şi religiile necreştine

COMENTARII, DISCUŢII, ÎNTREBĂRI
DOCUMENTE INEDITE
REPERE BIOGRAFICE
RECENZII