Dialog teologic X/ 20 (2007)

Dialog teologic X/ 20 (2007), Quo vadis caritas? Principiul carității creștine în dialogul religios contemporan, 195 p., 17×24, 9 RON.

Cumpara online de la Libraria Sapientia
Vizualizeaza online aici.

 

Wilhelm Dancă
Formarea permanentă: Când şi pentru cine?

Formarea permanentă este o necesitate continuă şi pentru toţi oamenii, având în vedere confuzia axiologică şi derutantele schimbări ce influenţează societatea contemporană. Pornind de la aceasta constatare, autorul studiului ce introduce în tematica numărului XX al revistei Dialog teologic, aprofundează învăţătura conciliară şi cea magisterială recentă, precum şi cea a Sinodului diecezan din Iaşi, subliniind importanţa unei continue educaţii creştine a persoanelor laice, a căror misiune este aceea de a sfinţi realităţile temporare, dar şi a preotului, chemat să fie ministru al lui Cristos în lumea contemporană şi administrator al sfintelor taine. Formarea permanentă este un drept, dar şi o datorie ce trebuie să dobândească un caracter integral şi unificator; de aceea, rămâne o exigenţă vie şi angajantă atât pentru preoţi, cât şi pentru laici.

COMUNICĂRI

Vladimir Petercă
Sursa nedreptăţilor şi a dezordinii din lume: nebunia. Comentariu la Ps 14

La sfârşitul secolului al XIX-lea, lumea a fost răscolită de cuvintele lui Nietzsche: „Dumnezeu a murit, noi l-am ucis!” Nihilismul formulat astfel are însă origini mai vechi, ajungând până în Vechiul Testament. Autorul studiului explică valenţele şi cauzele unor astfel de cuvinte, aşa cum reies din Ps 14, dar şi din contextul mai amplu veterotestamentar. Ps 14 prezintă în termeni programatici şi într-un limbaj dur două categorii de oameni, pe de o parte, cei drepţi, săraci şi oprimaţi, al căror apărător este Dumnezeu, iar pe de altă parte, cei păcătoşi şi „nebuni”, a căror viaţă reflectă ateismul practic. Mesajul studiului de faţă îl preia pe cel biblic din Ps 14, care este de fapt o sinteză a Vechiului Testament, expunându-l într-un mod adecvat omului contemporan: adevărul lui Dumnezeu triumfă prin bunătate şi dreptate, căci fericirea „nebunilor” este doar aparentă şi înşelătoare.

Michel Cagin
Génèvieve Fondane. O viaţă închinată misterului lui Israel

Israelul a avut una dintre cele mai tulburătoare istorii. Secolul al XX-lea reprezintă pentru acest popor dar şi pentru omenirea întreagă o amintire dureroasă. Articolul prezintă biografia lui Gčnčvieve Fondane, convertită la catolicism, după cum reiese din corespondenţa ţinută cu J. Maritain şi cu soţia sa Raissa Maritain. Soţie a gânditorului şi poetului evreu Benjamin Fondane, în timpul detenţiei acestuia la Auschwitz şi după moartea lui, Gčnčvieve Fondane simte puterea harului lui Dumnezeu ce o copleşea; după mai multe întrebări şi căutări, intră în ordinul călugăriţelor Notre Dame de Sion. Biografia de faţă are un mesaj şi pentru omul zilelor noastre, întruchipând atât un reproş adus antisemitismului, cât şi o punte valoroasă în dialogul dintre evrei şi creştini.

Vittorio Possenti
Misterul lui Israel. J. Maritain şi Conciliul al II-lea din Vatican

La elaborarea documentelor celui de-al II-lea Conciliu din Vatican au conlucrat biblişti, teologi, liturgişti, dar şi filozofi. Dintre aceştia din urmă, J. Maritain a contribuit prin viziunea sa despre identitatea poporului evreu ca naţiune aleasă de Dumnezeu. Prin participarea la Conciliu, dar şi prin cartea Misterul lui Israel, J. Maritain a recunoscut şi a denunţat orice formă de antisemitism, religios, social, economic şi politic. „Esenţa spirituală a antisemitismului este în ultimă instanţă un fenomen cristofobic”. În studiul de faţă, V. Possenti ilustrează conotaţiile „misterului lui Israel” pentru lumea întreagă, reluând în final orientarea filozofului francez: în cadrul dialogului interreligios este necesară descoperirea legăturii dintre noul popor ales şi Israel, dintre Biserică şi poporul Sinagogii.

Virgil Nemoianu
Două aspecte ale catolicismului american

În ultimele decenii, au apărut mai multe studii statistice despre situaţia catolicismului din Europa de Vest, ce proiectează o umbră de pesimism asupra viitorului. O altfel de imagine ne transmite articolul prof. V. Nemoianu, ce expune istoria, evoluţia, situaţia actuală şi perspectivele catolicismului din America. Deşi minoritar şi constituit dintr-o mulţime pestriţă de emigranţi, catolicismul de aici şi-a păstrat vigoarea, prezentându-se astăzi ca o comunitate vie şi activă. În această lumină, autorul expune pe scurt, dar realist, caracteristicile acestei Biserici: situaţia clerului şi a laicilor, intelectualitatea catolică, teologii, politicienii şi mass-media catolice. În finalul articolului, V. Nemoianu mută accentul de pe analiza aspectelor interioare ale Bisericii Catolice din SUA pe deschiderea ei, exprimând speranţa că dialogul dintre catolici şi ortodocşi va aduce roade pentru ambele Biserici.

Ermis Segatti
Tendinţe în reînnoirea teologică din India.
Despre Dumnezeu. Premise şi precursori


În ultimul timp, europenii au manifestat în căutările lor religioase o atracţie crescândă pentru religiile asiatice, îndeosebi pentru hinduism şi budism. Studiul prezintă tocmai punctele de contact şi de dialog ce se pot stabili între creştinism şi teologia hindusă indiană, ce exprimă astăzi o tendinţă evidentă de a dobândi autonomie datorită conştiinţei înrădăcinării ei într-o tradiţie bogată, consacrată de istorie. Această tradiţie a fost valorificată de teologii hinduşi moderni Stanley Samartha, Vivekananda, Upadhyaya, Nilakantha Gorek, Richard de Smet, care au sugerat în operele lor profunzimea vechii gândiri hinduse, dar şi punţile ce se pot stabili între teologia hindusă şi doctrina creştină, între Upanishade şi Cristos. Datorită acestei orientări favorabile dialogului interreligios, studiul de faţă oferă un suport generos pentru apropierea dintre creştini şi necreştini în contextul unei lumi globalizate.

Emil Dumea
Cultură, cult şi interculturalitate: repere istorice şi ideologice europene contemporane

În anul 2007, România a aderat la UE, intrând astfel în marea familie multiculturală a statelor europene. Acest context socio-politic, dar care are şi implicaţii religioase, explică apariţia acestui studiu. Autorul expune abundenţa de sens a termenului „cultură”, aplicându-l la contemporaneitate, reliefând şi relaţia pe care o stabileşte cu „cultul”: o cultură fără cult este rece şi fără suflet, cultul fără cultură este limitarea nejustificată a omului. În ambientul comunităţii europene, dialogul intercultural reprezintă o datorie, o provocare, dar şi o ocazie de cunoaştere reciprocă şi de comunicare de valori. Acest dialog este capabil să elimine tensiuni şi schisme ce apar din cauza ignorării celuilalt şi a prejudecăţilor leneşe, rămânând de aceea o exigenţă continuă şi reciprocă.

Claudiu Dumea
Diavolul şi exorcismele

Societatea contemporană experimentează existenţa răului ca prezenţă şi acţiune, dar evită tot mai des să-l identifice cu diavolul, acest subiect intrând în categoria tabuurilor. Studiul trece peste aceste clişee propunându-şi să releve diversele forme de prezenţă şi de acţiune a diavolului şi să expună principala armă ce o avem la dispoziţie: exorcismul, aşa cum reiese din noul Ritual al exorcismelor. Autorul notează calităţile exorcistului şi pregătirea necesară, manifestările exorcizatului înainte, în timpul şi după exorcism, conţinutul rugăciunilor de exorcizare, pentru ca, în finalul articolului, să scoată în relief că existenţa celui rău nu este o realitate care depinde de opinia majorităţii, ci o forţă ostilă ce trebuie luată mereu în considerare de către omul contemporan în deciziile şi actele sale.

Wilhelm Dancă
Benedict al XVI-lea şi iubirea.
Eros, agape şi philia în enciclica Deus caritas est


Sfântul Ioan i-a dat lui Dumnezeu o definiţie excelentă: „Dumnezeu este iubire”. Însă ce poate să ne spună aceasta, astăzi, când „iubirea este unul dintre cuvintele cele mai uzate, dar şi abuzate”? Autorul studiului, păşind pe urmele biografiei şi a primei enciclice a papei Benedict al XVI-lea, îşi propune să risipească umbra de dispreţ ce plana asupra termenului eros, arătând că există un eros al lui Dumnezeu, un eros benevolentiae (diferit de eros concupiscentiae), care este în acelaşi timp agape. Acestea două nu pot fi nicicând despărţite, ele realizând împreună natura adevăratei iubiri. Philia (prietenia) se încadrează între eros (iubirea ascendentă) şi agape (iubirea descendentă), ea fiind împlinirea desăvârşitei comuniunii şi cu Dumnezeu şi cu aproapele. În concluzia acestui demers teologic, autorul distinge o notă dinamică a misiunii omului: agape este legea fundamentală a vieţii sale, însă iubirea nu este o stare dobândită, ci o continuă creştere.

RECENZII

Dialog teologic X/19 (2007)

Dialog teologic X/19 (2007), Identitatea creștină și valorile Europei de astăzi, 162 p, 17×24, 9 RON.

Cumpara online de la Libraria Sapientia
Vizualizeaza online aici.

Wilhelm DANCĂ
Identitatea creştină şi valorile Europei de astăzi

Societatea europeană a zilelor noastre înregistrează dezbateri aprinse despre rolul rădăcinilor creştine şi al religiei în construcţia noii Europe, despre raportul dintre Biserică şi stat, despre necesitatea dialogului între Biserică şi modernitate, despre misiunea laicilor în Biserică şi în societatea civilă. Ca un răspuns la aceste aspecte provocatoare, Institutul Teologic Romano-Catolic din Iaşi a organizat Simpozionul internaţional „Identitatea creştină şi valorile Europei de astăzi”.
În studiul introductiv sunt prezentate obiectivele simpozionului şi coordonatele discuţiilor ce le-a prilejuit: orientarea eforturilor spre realizarea unei Europe drept comunitate de valori, descoperirea căilor de exercitare a memoriei istorice cu scopul de a păstra tradiţia şi cultura noastră religioasă, contribuţia la edificarea axiologică a bunului român astfel încât să fie şi un bun european. În cele din urmă, autorul studiului îndeamnă la întâlnirea cu Isus Cristos, Persoana-Eveniment ce a întemeiat valorile creştine menite să dea sens chiar şi omului de astăzi.

Jean-Claude PERISSET
Mesaj


Creştinismul este un element esenţial al identităţii europene, însă, din păcate, acest aspect nu a fost recunoscut în proiectul Constituţiei pentru Europa. Acest refuz de recunoaştere a provocat multe discuţii polemice şi diverse interpretări. În mesajul său către participanţii la Simpozionul „Identitatea creştină şi valorile Europei de astăzi”, nunţiul apostolic Jean-Claude Périsset le transmite un salut cordial şi fratern, cu îndemnul de a aprofunda valenţele acestei identităţi religioase ce trebuie să genereze „flori şi roade” şi în Europa contemporană.

COMUNICĂRI

Abelardo LOBATO
De Europa condenda. Amintire şi profeţie

Între memorie şi identitate există o relaţie foarte strânsă, deoarece pierderea memoriei înseamnă dezintegrarea subiectului. Pornind de la această convingere, Abelardo Lobato, în studiul său De Europa condenda. Amintire şi profeţie, acordă o atenţie deosebită vestigiilor trecutului Europei, pe care le vede ca un suport solid pentru proiectele de viitor.
Mai întâi autorul indică cele trei căi pe care le poate urma în abordarea temei: a poetului Vergilius, a filozofului Ortega Y Gasset sau cea a umanismului creştin, element fundamental pentru identitatea Europei. În continuare autorul tratează pe larg despre cele patru elemente constitutive ale identităţii europene: logos-ul grecesc, jus-ul latin, Dumnezeu care se revelează în Isus Cristos ca fiind „Eu sunt” şi drumul ştiinţei şi al tehnicii. Aceste valori preţioase au fost moştenite de modernitate, dar nu au fost apreciate corespunzător, de aceea asistăm la criza de identitate a Europei contemporane. Quid faciendum? În finalul studiului autorul vorbeşte despre necesitatea asumării de către Europa a tradiţiei sale milenare, convertirea Europei de la „apostazia” de ea însăşi, cum o numea papa Ioan Paul al II-lea, la adevărul peren şi dătător de viaţă al evangheliei.

Ottorino PASQUATO
I laici nella Chiesa antica: identità e ruoli.
Individuazione di aree di laicità


Deşi experienţa religioasă a laicului creştin a existat mereu de-a lungul veacurilor, reflecţia sistematică asupra ei s-a intensificat, mai ales, în ultimul timp. Mergând pe calea deschisă de Conciliul al II-lea din Vatican în documentele Lumen gentium şi Gaudium et spes, Ottorino Pasquato schiţează identitatea laicului şi rolurile sale în Biserica şi în societatea primelor secole creştine atât în Orient, cât şi în Occident. Totodată, autorul articolului precizează aria conotaţiilor termenului „laicitate” în scrierile apologeţilor, prezintă raportul dintre creştin şi instituţiile politice, dintre sărăcia evanghelică şi exigenţele vieţii sociale antice, dintre monahism şi viaţa de căsătorie, subliniind apoi marea importanţă dată de Sfinţii Părinţi locului şi demnităţii femeii, în contrast cu concepţiile păgâne din acel timp.
În continuare studiul se axează asupra gândirii sfântului Ioan Crisostomul, o figură emblematică pentru teologia laicatului, care evoca rolul familiei, „mica Biserică”, în catehizarea şi educarea copiilor, în caritatea faţă de cei săraci, chiar şi în câmpul pastoral; aceste intuiţii profetice pot fi considerate soluţii reale şi pentru dificultăţile cu care se confruntă astăzi familia şi Europa creştină.

Hermann SCHUSTER
Responsabilitatea creştinilor laici în societatea pluralistă a Europei

Europa Evului Mediu a fost caracterizată ca fiind o universitas christiana. Astăzi însă este mai potrivit să vorbim despre o Europă pluralistă, ale cărei rădăcini creştine sunt chiar contestate din cauza secularizării şi a laicismului postmodern. Având această viziune amplă, Hermann Schuster îşi propune ca obiectiv general al discursului său conturarea misiunii laicului în societatea pluralistă în continuă schimbare. Constituţia europeană, deşi nu face referire explicită la Dumnezeu, permite şi chiar încurajează activitatea socială a laicului creştin prin fundamentarea ei pe temelia sigură a valorilor biblice: demnitatea persoanei umane, egalitatea tuturor în faţa lui Dumnezeu, libertatea religioasă, angajamentul social.
Articolul se termină astfel într-o notă optimistă, autorul exprimându-şi convingerea că Europa mai are încă „un suflet creştin şi o dimensiune spirituală” ce vor dăinui datorită implicării comune a tuturor confesiunilor creştine europene.

Mariano FAZIO
Modernità e secolarizzazione da una prospettiva cristiana

În fiecare epocă istorică binele a existat împreună cu răul. De aceea, e greşit să facem afirmaţii absolute de genul: societatea medievală a fost total creştină, iar cea a modernităţii este total secularizată. Pornind de la această idee de fond, studiul Mons. Mariano Fazio înfăţişează modernitatea ca o realitate ambivalentă: „mai creştină” decât Evul Mediu, deoarece este mai conştientă de raportul dintre ordinea naturală şi cea supranaturală, dar, pe de altă parte, avem o modernitate închisă în faţa transcendenţei, ce se apropie treptat de nihilism.
Din rădăcinile modernităţii, Iluminismul şi Romantismul – care au afirmat autonomia omului bazată pe raţiune şi, respectiv, pe sentiment –, s-au născut ideologiile totalitariste, materialiste şi, în cele din urmă, nihilismul cu cele două feţe ale sale: moartea lui Dumnezeu şi relativismul. Contrastând cu această expunere a evoluţiei triste a gândirii europene, autorul, în finalul lucrării, enumeră succint iniţiativele pozitive recente (personalismul, spiritualismul, neotomismul, axiologia), ce sunt veritabile semne de speranţă, deoarece manifestă implicit o deschidere generoasă faţă de transcendenţă.

Ignazio SANNA
Identitatà aperta e la persona nell’era della globalizzazione

În ultimele decenii au apărut numeroase cărţi şi studii despre identitatea umană, ce dovedesc o distanţare tot mai mare între viziunea creştină despre om şi cea liberal-ştiinţifică. Totodată, aceste cercetări antropologice au identificat două fenomene ce condiţionează procesul identitar uman: globalizarea şi revoluţia biotehnică.
Articolul P.S. Ignazio Sanna se deschide prin expunerea minuţioasă a acestor două fenomene şi a efectelor lor asupra omului. În faţa acestor două provocări creştinul trebuie să prezinte concepţia sa despre om ca imagine a lui Dumnezeu, ca posesor al unei demnităţi indelebile. Discursul creştinului are şanse de reuşită chiar şi în societatea de astăzi, deoarece şi omului postmodern îi este sete de transcendenţă, sete ce nu poate fi explicată biologic şi nici astâmpărată, şi pentru că reflexul transcendenţei în om are o valenţă universală ce impune un respect şi o consideraţie intrinsecă, chiar dacă nu este codificat ca atare în diversele constituţii naţionale şi convenţii internaţionale. Pe acest fundament antropologic autorul poate încheia articolul într-un mod pozitiv, convins că „universalitatea drepturilor omului stă deasupra inumanului”.

Aurel PERCĂ
Identitatea creştină într-un context social relativist

În învăţătura ultimilor papi, mai ales a papei Benedict al XVI-lea, întâlnim deseori avertizări cu privire la relativism, care e descris ca fiind o „dictatură ideologică” ce nu recunoaşte nimic ca definitiv şi care consideră subiectul ca judecător suprem. Despre aceeaşi temă vorbeşte P.S. Aurel Percă, remarcând, mai ales, efectele relativismului asupra identităţii morale a persoanei umane.
Relativismul, la nivel gnoseologic, etic şi juridic, îşi are cauza în absolutizarea omului ce a substituit Absolutul divin. În consecinţă, nu se mai poate vorbi despre o filozofie a absolutului, ci despre una a imanenţei, despre istorism, despre progresism imanent, despre scepticism şi utilitarism. În acest context complex, dar indefinit, Biserica trebuie să accentueze cu fermitate, în ciuda criticilor dure, că Dumnezeu nu poate fi exclus din viaţa omului, pentru că „fără Creator creatura dispare”. Biserica, mai ales cea de astăzi, trebuie să se facă glasul lui Cristos care şi-a vestit astfel misiunea universală şi identitatea sa: „Eu sunt lumina lumii”.

Alois GHERGUŢ
Libertatea de a avea versus înţelepciunea de a crede în noua Europă postmodernistă

Religia este un fenomen uman întâlnit în toate culturile, unde fiinţe spirituale sunt considerate cauze ale vieţii şi ale morţii, ale apariţiei Universului şi multor schimbări din natură. Însă ce îl determină pe om să creadă toate acestea? Alois Gherguţ, în lucrarea sa, precizează răspunsurile date acestei întrebări existenţiale de-a lungul istoriei: religia este un produs social, credinţa se datorează fondului nostru psihic predispus să creadă sau este o consecinţă a îndoctrinării culturale. Se face referinţă la Mircea Eliade, care a reuşit să împace sacrul cu profanul, subliniind complementaritatea ontologică ce transgresează diviziunea dintre ele, unindu-le. Autorul nu se opreşte la aspectul pur teoretic, ci în finalul lucrării reliefează necesitatea unui răspuns personal şi credibil la provocarea de a mărturisi şi a apăra conţinutul credinţei noastre.

Mihai MAGA
Marsilio din Padova şi provocările modernităţii

Sistemele politice actuale se bazează pe separarea puterilor în stat şi pe o societate civilă cu drept de decizie politică. Însă aceste elemente esenţiale pentru politica contemporană au fost anticipate şi pregătite din punct de vedere teoretic de filozofia politică clasică. În studiul său, Mihai Maga enumără sintetic coordonatele acestei filozofii: concepţia aristotelică despre om, conştiinţa limitelor umane de cunoaştere şi acţiune, atribuirea caracteristicilor sufletului uman (virtuţi, raţiune, necesităţi) statului. Studiul de faţă nu se opreşte la date generale, ci dă o atenţie deosebită filozofului medieval Marsilio din Padova (1275/1280–1342/1343) şi tratatului său Defensor pacis. În finalul biografiei făcute acestui autor medieval, autorul articolului relatează despre preţuirea acordată păcii, văzută ca o condiţie principală a fericirii cetăţenilor. Intuiţiile filozofului italian şi-au găsit concretizarea în orânduirile politice actuale, chiar şi în structura UE.

Radu CARP
Pierre Manent şi tradiţia gândirii europene despre religie şi politică

În gândirea politică franceză din a doua jumătate a secolului al XX-lea, mai ales sub influenţa structuralismului şi a marxismului, în majoritatea cazurilor religia a fost repudiată. Însă după 1980 apar autori care se opun acestei tendinţe generale. Unul dintre ei este Pierre Manent, care a reuşit să evite tentaţia gândirii de stânga, rezervând religiei un loc aparte în discursul său. Acestui gânditor politic francez Radu Carp îi dedică studiul său, „Pierre Manent şi tradiţia gândirii europene despre religie şi politică”.
În prima parte a articolului sunt prezentate succint principalele lucrări politice ale lui Manent, pentru ca în final să fie expuse coordonatele ce străbat aceste lucrări: secularizarea nu este un proces ireversibil în Europa; politica şi religia nu sunt complet separate; după disoluţia conceptelor tari de stat, revoluţie şi marxism, organizările statale au nevoie de repere valide, iar unul dintre ele poate fi religia. Această ultimă soluţie are o rezonanţă puternică, mai ales în contextul românesc contemporan.

Wilhelm DANCĂ
Dumnezeu, Europa şi religiile.
Identitatea creştină şi pluralismul religios


Pe fondul pluralismului religios şi cultural, în Europa contemporană se asistă la marginalizarea Bisericii, a elementului religios şi a valorilor creştine. Această realitate tristă face să se vorbească despre o nouă Europă şi un nou european cu o nouă identitate. Pornind de la această viziune de ansamblu, Wilhelm Dancă accentuează în discursul său rolul pregnant al creştinismului şi al structurilor sale în construirea Europei, pe de o parte, iar pe de altă parte, analizează cauzele îndepărtării Europei de rădăcinile ei creştine, „apostazia” de sine promovată de curentele laiciste, relativiste, pragmatiste şi atee. Dincolo de aceste aspecte, autorul articolului susţine că se asistă la o reînnoire a vieţii spirituale, la conturarea unor conştiinţe creştine ferme şi mature şi la o reconsiderare a valorilor etice creştine în spaţiul public. După această trecere de la trecut la prezent este propus şi un proiect creştin pentru viitor: este necesară o comunitate creştină calificată, activă, adaptabilă la schimbările socioculturale, care să inspire comportamentul necreştinilor. Acest proiect ar avea şanse de reuşită la nivel european, deoarece a fost deja testat de sfântul Benedict, de exemplu. Dar pentru a ajunge aici lumea din Europa trebuie să aibă mai multă credinţă în Dumnezeu şi mai multă încredere în om.

RECENZII

Dialog teologic IX/ 18 (2006)

Dialog teologic IX/ 18 (2006), Seminarul Diecezan „Sfântul Iosif” din Iași la ceas aniversar: 50 de ani de la redeschidere, 120 de ani de la înființare, 176 p., 17×24, 9 RON.

Cumpara online de la Libraria Sapientia
Vizualizeaza online aici.

P.S. Petru GHERGHEL
Un popas binecuvântat

Istoria este darul lui Dumnezeu şi semnul concret că acesta nu-l părăseşte pe om, ci îl ocroteşte însoţindu-l. Pe fundalul acestei convingeri de credinţă, articolul PS Petru Gherghel realizează o introducere succintă în tematica simpozionului ce a ocazionat publicarea numărului 18 din Dialog teologic, rememorând cu preţuire intervenţiile providenţiale ale episcopului Nicolae Iosif Camilli în deschiderea Seminarului, în 1886, şi ale ordinariului substitut Petru Pleşca în redeschiderea lui, în 1956. În activităţile celor doi păstori, dar şi în aprobarea de redeschidere a Seminarului, semnată de agentul comunist Emil Botnăraş, în suferinţele episcopilor, superiorilor, profesorilor şi seminariştilor de le Seminarul din Iaşi, PS Petru Gherghel citeşte lucrarea tainică a lui Dumnezeu, care a condus Seminarul urmând logica pascală iniţiată în Fiul său, Marele Preot al credinţei noastre: per crucem ad lucem. În finalul articolului, episcopul de Iaşi mulţumeşte plin de recunoştinţă tuturor persoanelor care au făcut posibilă această sărbătoare, neuitându-i aici nici pe ocrotitorii spirituali ai Seminarului, sfânta Maria, sfântul Iosif, patronul Seminarului, şi sfânta Tereza de Lisieux, patroană secundară.

COMUNICĂRI

Alois Moraru
Seminarul diecezan „Sfântul Iosif” din Iaşide la înfiinţare până în anul 1948

Înfiinţarea şi existenţa Seminarului din Iaşi au depins de un întreg ansamblu de factori eclezial-legislativi, economici, sociali şi politici. Pornind de la acest dat, studiul pr. Alois Moraru se deschide prin prezentarea succintă a normelor magisteriale privind formarea clerului, de la Papa Anaclet până la Papa Benedict al XVI-lea, de la Conciliul ecumenic din Niceea până la Conciliul al II-lea din Vatican. După această încadrare introductivă, autorul expune principalele iniţiative ale părinţilor misionari iezuiţi, franciscani şi ale episcopilor din Moldova pentru înfiinţarea unor seminarii. Aceste iniţiative au anticipat înfiinţarea Seminarului din Iaşi, la 29 septembrie 1886, de către episcopul Nicolae Iosif Camilli. În continuarea studiului, autorul evidenţiază într-un mod viu şi colorat principalele aspecte din istoria de început a Seminarului, precum sunt regulamentele, evenimentele ce au marcat primele decenii, greutăţile primilor ani, intervenţiile episcopilor pentru susţinerea Seminarului. Prin Legea pentru Reforma învăţământului din România din 3 august 1948, Seminarul a fost constrâns să-şi întrerupă activitatea. Discursul însă nu se blochează pe acest aspect trist din viaţa Seminarului, ci face să se întrezărească redeschiderea Seminarului şi activitatea sa până în ziua de astăzi.

Anton Despinescu
50 de ani de la redeschiderea Seminarului diecezan

Istoria de 120 de ani a Seminarului din Iaşi înregistrează o multitudine de jubilee, sărbători, dar şi de evenimente triste cărora Seminarul le-a fost martor şi gazdă. Studiul pr. Anton Despinescu despre aniversarea a 50 de ani de la redeschiderea Seminarului diecezan se deschide cu evocarea unei alte aniversări: sărbătorirea a 10 ani de la deschiderea Seminarului (29 septembrie 1896). Contrastând cu prima parte a discursului, în continuarea expunerii autorul aminteşte de evenimentele triste ce au precedat închiderea provizorie a Seminarului, de acţiunile de represiune din partea regimului comunist. Singurul seminar aprobat de Guvern a fost cel de la Alba-Iulia. Autorul rememorează anii „de exil” de la Alba-Iulia, evidenţiind apoi rolul Monseniorului Petru Pleşca în redobândirea clădirii Seminarului din Iaşi şi în redeschiderea acestuia. În final, autorul aduce un imn de mulţumire lui Dumnezeu pentru „Seminarul providenţei” – aşa cum a fost numit Seminarul din Iaşi – care, în ciuda vitregiilor timpului, a continuat şi continuă să dea Bisericii şi lumii noi mesageri ai păcii.

PS Aurel Percă
Teologia morală între vechi şi nou

Începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea, situaţia teologico-morală este caracterizată de abandonarea progresivă a moralei cazuistice, ce s-a născut în perioada post-tridentină şi care a dominat Biserica mai bine de trei secole, dar care acum nu mai făcea faţă schimbărilor conceptuale şi sociale ce au survenit în acest timp. Biserica a avut nevoie de o reformă şi a realizat-o prin al doilea Conciliu din Vatican, care cu Gaudium et spes, Lumen Gentium şi Dei Verbum iniţiază un nou tip de teologie morală. Studiul PS Aurel Percă pune în lumină necesitatea trecerii de la vechi la nou, deficienţele teologiei cazuistice şi suflul nou adus de al doilea Conciliu ecumenic din Vatican, teologia morală în desfăşurarea Conciliului şi dezvoltarea ei ulterioară, liniile caracteristice ale noului tip de teologie morală şi, în finalul expunerii, situaţia predării şi recepţionării celor două modele de teologie morală în Seminarul din Iaşi. Acum, la 40 de ani după al doilea Conciliu din Vatican, autorul remarcă progresul realizat de teologia morală, adaptată problemelor ce le ridică omul contemporan.

Andrei Brezianu
De la Alba-Iulia la Iaşi – o rememorare – 1956

După o interdicţie de 4 ani, Departamentul Cultelor a autorizat în 1952 redeschiderea unui Seminar catolic la Alba-Iulia. Seminariştii Diecezei de Iaşi şi-au continuat studiile în acest Seminar, până la revenirea lor la Iaşi în 1956. În mărturisirea sa, Andrei Brezianu rememorează plin de afecţiune şi nostalgie, totuşi, cu exactitate şi credit istoric, chipurile celor ce i-au fost colegi şi superiori în acei ani duri sub regimul comunist, atmosfera ospitalieră din Seminarul din Alba-Iulia şi bucuria întoarcerii în Seminarul din Iaşi, Alma Mater pentru atâtea generaţii de preoţi, condiţiile grele de la început, aportul rectorilor, al profesorilor şi al studenţilor la renaşterea Seminarului. Convingerea ce deschide, traversează şi încheie discursul lui Andrei Brezianu este că timpul încercărilor a fost pentru Seminarul din Iaşi un timp binecuvântat şi că doar datorită sacrificiilor din acel timp pot fi explicate existenţa ulterioară şi imaginea Seminarului, aşa cum le întâlnim astăzi.

Anton Despinescu
Nicolae Iosif Camilli şi Mihai Robu

Viaţa Diecezei şi a Seminarului din Iaşi a fost puternic marcată de exemplul de credinţă şi rodnica activitate a episcopilor ce le-au stat în frunte. Studiul pr. Anton Despinescu face o incursiune istorică în biografia episcopului Nicolae Iosif Camilli şi a episcopului Mihai Robu. Nicolae Iosif Camilli (1884-1894; 1904-1915), primul episcop al Diecezei de Iaşi, prin activitatea pastorală şi prin scrierile sale – Acta Camilliana, a contribuit la edificarea spirituală a poporului încredinţat lui, în timpurile grele de la începutul Diecezei de Iaşi. Mihai Robu a fost primul episcop indigen (1925-1944) al Diecezei de Iaşi; cei care l-au cunoscut l-au caracterizat ca fiind un păstor sfânt, sărac, popular şi blând. Episcopia de Iaşi păstrează o adâncă preţuire pentru aceşti episcopi emblematici, deschizători de drumuri şi exemple de credinţă pentru cei ce au urmat pe scaunul episcopal de Iaşi.

Dănuţ Doboş
Marcu Glaser şi Rafael Friedrich

Istoria Seminarului din Iaşi este opera a numeroase personalităţi. Studiul de faţă se opreşte asupra figurilor ilustre ale episcopului Marcu Glaser şi a lui Rafael Friedrich, alegere motivată de statutul acestora de martiri ai Bisericii Catolice. În schiţarea celor două biografii, autorul evidenţiază elementele ce fac din cele două personalităţi modele de ataşament faţă de credinţa catolică şi faţă de Sfântul Scaun, în perioada grea a primelor decenii de teroare comunistă: activitatea bogată a celor două personalităţi, curajul şi determinarea lor în faţa opresiunii comuniste, moartea martirică ce a încununat o viaţă trăită cu Cristos. Aceste două personalităţi rămân în istoria catolicismului din Moldova şi a Seminarului din Iaşi ca exemple memorabile de integritate şi curaj în faţa opresiunii comuniste.

Wilhelm Dancă
Francisc Xaveriu Habeni şi Anton Trifaş

Aniversarea a 120 de ani de la deschiderea şi 50 de ani de la redeschiderea Seminarului din Iaşi ar fi incompletă fără un omagiu adus rectorilor ce erau în funcţie în acele momente, adică Francisc Xaveriu Habeni, rector în 29 septembrie 1886, şi Anton Trifaş, rector în 26 noiembrie 1956. Studiul pr. Wilhelm Dancă, actualul rector al Seminarului din Iaşi, surprinde şi evidenţiază contextul eclezial şi social în care s-au format cele două personalităţi emblematice, problemele cu care s-au confruntat şi zelul cu care au lucrat pentru deschiderea Seminarului, mijloacele materiale precare şi simţul organizatoric ce a suplinit această lipsă, buna orientare practică dar şi pedagogică, preocuparea pentru profilul moral şi spiritual al candidaţilor la Preoţie. Aceşti doi rectori exemplari au anticipat şi au animat prin exemplul lor o serie de rectori vrednici de înaintaşii lor.

Emil Dumea
Clădirile Seminarului „Sfântul Iosif” din Iaşi

Seminarul din Iaşi ca instituţie, personal şi clădire a cunoscut influenţa vremurilor prin care a trecut şi care au determinat evoluţia sa până în ziua de astăzi. Studiul pr. Emil Dumea „Clădirile Seminarului Sfântul Iosif din Iaşi” ilustrează succint evoluţia spaţială şi arhitecturală a clădirilor Seminarului în anii ce au urmat redeschiderii sale în 1956, opoziţia autorităţilor comuniste la renovările ce se arătau din ce în ce mai necesare, eforturile depuse de pr. rectori Petru Gherghel, Eduard Sechel, Eduard Ferenţ, Ioan Robu, Alois Fechet, Aurel Percă, Alois Bulai, Wilhelm Dancă la construcţiile şi inovările ultimelor decenii, generozitatea binefăcătorilor, importanţa continuu acordată Seminarului, inima Diecezei. Acest ansamblu de factori a făcut posibil acest ceas aniversar în noua şi frumoasa clădire a Seminarului.

FILE DE ARHIVĂ

Ştefan LUPU
Seminarul Diecezan din Iaşi: Continuitate în tradiţie şi înnoire creatoare

Istoria de 120 de ani a Seminarului din Iaşi încorporează parţial sau total istoria oamenilor pe care i-a avut alături, fie ca profesori, fie ca studenţi, vieţile rectorilor şi ale episcopilor ce l-au condus, existenţa şi evoluţia programelor formative, didactice şi spirituale, ce i-au călăuzit absolvenţii. Propunând această viziune de ansamblu, studiul pr. Ştefan Lupu prezintă cu maximum de exactitate şi meticulozitate numele tuturor studenţilor şi profesorilor pe care i-a găzduit Seminarul, înnoirea creatoare a programelor analitice de formare filozofico-teologică, schimbările ce au survenit în structura sistemului de formare pastoral-spirituală şi conţinutul tezaurului primit de la generaţiile anterioare şi care a fost valorificat în continuare. Deşi prezintă un pronunţat caracter ştiinţifico-istoric, studiul de faţă posedă o deschidere concretă spre prezent, văzut aici ca moştenitorul unei tradiţii bogate şi vii, suport real în faţa provocărilor viitorului.

RECENZII

Dialog teologic IX/17 (2006)

Dialog teologic IX/17 (2006), Moștenirea Conciliului al II-lea din Vatican. II. Cuvântul și lumea, 292 p., 17×24, 9 RON.

Cumpara online de la Libraria Sapientia
Vizualizeaza online aici.

Alois BULAI

Constituţia dogmatică despre Revelaţia divină Dei Verbum


Problemele suscitate de studiul Sfintei Scripturi şi evoluţia exegezei în perioada dintre Conciliul Tridentin şi a doua jumătate a secolului XX se află la originea Constituţiei dogmatice Dei verbum, unul dintre cele mai importante documente ale Conciliului al II-lea din Vatican. Documentul a oferit noi perspective în ceea ce priveşte înţelegerea textului biblic şi a relansat exegeza catolică. Articolul oferă o evaluare obiectivă şi critică a situaţiei actuale referitoare la lectura şi interpretarea problemelor şi provocărilor majore la care trebuie să răspundă pastorala biblică.

Dei Verbum, în dialog cu pr. Ignace DE LA POTTERIE

Dialogul de faţă subliniază importanţa cuvântului lui Dumnezeu în viaţa Bisericii. Pe el se fundamentează viaţa liturgică, discursul teologic, credinţa şi faptele de caritate. Pentru tradiţia creştină, Sfânta Scriptură conţine adevărul pe care Dumnezeu a dorit să-l comunice, adevărul pentru „mântuirea noastră”. Părintele de la Potterie arată că, în ansamblul documentelor Conciliului al II-lea din Vatican, această constituţie ocupă un loc special. Ea constituie sinteza discuţiilor despre revelaţie, tradiţie şi Sfânta Scriptură şi răspunde întrebărilor fireşti ce privesc cuvântul lui Dumnezeu, relaţia dintre tradiţie şi Sfânta Scriptură, noţiunea de inspiraţie. Interviul se concentrează pe problemele majore dezbătute în această constituţie dogmatică şi îndeamnă la o receptare mai profundă a orizonturilor pe care ea le deschide.

Ştefan LUPU 

Decretul despre apostolatul laicilor Apostolicam actuositatem Până la Conciliul al II-lea din Vatican creştinii laici aveau în Biserică un rol mai degrabă pasiv. Părinţii conciliari au pus în lumină bogăţia valorilor ce se află în conştiinţa credincioşilor laici, ajutorul pe care ei îl pot oferi Bisericii, îndeosebi în sectorul educativ, caritativ sau misionar, un ajutor care este de neînlocuit. Conciliul şi-a propus să-i conştientizeze pe credincioşii laici de faptul că ei sunt mădulare vii ale trupului mistic şi că trebuie să contribuie activ la viaţa Bisericii. Articolul prezintă Decretul despre apostolatul laicilor prin prisma implicaţiilor acestuia în structurile celorlalte documente conciliare referitoare la membrii Bisericii.

Apostolicam actuositatem, în dialog cu d-l Guzmán CARRIQUIRY

Decretul Apostolicam actuositatem răspunde la o necesitate esenţială în Biserică, şi anume aceea de a preciza rolul şi locul pe care laicii îl ocupă în Biserică. Ei nu sunt nişte elemente statistice, lipsite de personalitate, ci sunt membre vii ale trupului mistic al lui Cristos care este Biserica. Printr-o colaborare activă şi constantă cu ierarhia şi clerul, ei pot să realizeze opere frumoase de apostolat. Interviul scoate în evidenţă acest deziderat al decretului şi oferă o interpretare obiectivă a realităţii concrete în care trăiesc creştinii laici şi în care pot să răspândească evanghelia, mai ales, prin exemplul personal.

Ştefan LUPU

Declaraţia privind libertatea religioasă Dignitatis humanae

Libertatea religioasă, înţeleasă ca refuzul oricărei constrângeri umane în ceea ce priveşte atitudinea omului în raportul său cu Dumnezeu, a fost un subiect delicat în istoria umanităţii. În timpurile recente, ea a fost definită ca un drept fundamental al omului şi trebuie tratată ca atare. Conciliul al II-lea din Vatican a făcut cunoscută demnitatea persoanei umane, care se exprimă şi prin intermediul libertăţii religioase, al cărei temei este revelaţia. Articolul analizează conceptul de libertate şi îl transferă în sfera religioasă arătând implicaţiile acesteia în viaţa de credinţă.

Dignitatis humanae, în dialog cu P.S. Clemente RIVA

Unul din aspectele definitorii pentru omenire este trăirea religioasă. Dimensiunea religioasă nu este ceva adăugat omului, ci un dar înnăscut. De aceea, ea nu trebuie să fie niciodată constrânsă de factorii socio-culturali. Dialogul arată că părinţii conciliari, conştienţi de problemele încălcării libertăţii religioase, au votat Declaraţia despre libertatea religioasă Dignitatis humanae, care constituie o contribuţie majoră la buna convieţuire a oamenilor, nu numai ca răspuns la semnele timpului, ci şi ca explicitare a principiilor evanghelice. Declaraţia Dignitatis humanae răspunde provocărilor contemporane: libertatea religioasă, toleranţa, raportul Biserică – stat, ateismul practic, evanghelia şi omul modern.

Ştefan LUPU

Decretul privind activitatea misionară a Bisericii Ad gentes

Misionarismul a fost o caracteristică de bază a Bisericii şi a rămas principala modalitate de răspândire a evangheliei. Decretul despre activitatea misionară a Bisericii Ad gentes a deschis un nou drum pentru reflecţia şi activitatea misionară, fiind rodul mai multor redactări şi discuţii. Articolul prezintă structura documentului şi inserarea acestuia în viaţa Bisericii.

Ad gentes, în dialog cu pr. Jesus LOPEZ GAY

Încă de la întemeierea sa, Biserica a fost trimisă de Cristos să vestească evanghelia lumii întregi. Conştienţi de această misiune a Bisericii şi de noile probleme cu care se confruntau misionarii, participanţii la Conciliu au elaborat Decretul privind activitatea misionară a Bisericii Ad gentes. Acest dialog prezintă etapele elaborării documentului, conţinutul şi structura sa, dar şi noutatea pe care o aduce decretul în domeniul misiologiei. Dimensiunea misionară a Bisericii, considerată ca o componentă esenţială a Bisericii, este explicată acum în lumina relaţiei trinitare.

Lucian FARCAŞ

Constituţia pastorală privind Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes

Unul din principalele scopuri ale Conciliului al II-lea din Vatican a fost acela de a arăta cine este Biserica şi care este mesajul pe care ea vrea să-l ofere omenirii de astăzi. Criza valorilor contemporane, explozia tehnologică şi informaţională, schimbarea sistemului valoric moral, au fost aspecte pe care părinţii conciliari le-au avut în vedere atunci când au elaborat Constituţia pastorală Gaudium et spes. Elaborarea acestui document esenţial a fost urmată de multe critici legate îndeosebi de modalităţile dialogului cu „lumea” şi de receptarea Bisericii de către societate. Articolul dezvoltă o prezentare trilaterală: procesul generării constituţiei, analiza documentului şi a ecourilor pe care le-a generat şi interpretările noi legate de schimbarea unor valori sociale şi morale.

Gaudium et spes, în dialog cu Mons. Lorenzo CHIARINELLI

Gaudium et spes a fost un document mult aşteptat care a dat naştere unor controverse aprigi. La elaborarea acestuia au lucrat intens un grup de părinţi conciliari care au prelucrat faimoasa Schemă XIII, printre aceştia fiind şi arhiepiscopul de Cracovia, Karol Woityla. Interviul prezintă intenţia Conciliului cu privire la acest document, cum s-au desfăşurat lucrările de elaborare ale acestuia şi cum poate fi citit astăzi în funcţie de semnele timpului, după 40 de ani de la promulgare (7 decembrie 1965).

Mihai PATRAŞCU

Decretul privind mijloacele de comunicare socială Inter mirifica

Comunicarea este o activitate specifică omului şi este indispensabilă structurilor civilizate. A comunica înseamnă a informa, a răspândi un conţinut informativ care contribuie la dezvoltarea celuilalt. Biserica şi-a dat seama de puterea mijloacelor de comunicare socială, de serviciile pe care acestea le pot aduce pentru răspândirea evangheliei. Conciliul al II-lea din Vatican a promulgat Decretul Inter mirifica prin care scoate în evidenţă natura vie a realităţii Bisericii şi necesitatea de a o comunica opiniei publice. Prezentul articol analizează contextul istoric în care a apărut documentul, aplicabilitatea lui pe termen lung şi posibilităţile imense pe care le oferă utilizarea corectă a mijloacelor mass-media.

Inter mirifica, în dialog cu pr. Mariano FAZIO

Biserica a fost preocupată mereu de fenomenul comunicativ. Schimbările aduse de mijloacele de comunicare socială în secolul al XX-lea au determinat părinţii conciliari să elaboreze Decretul privind mijloacele de comunicare socială Inter mirifica. În acest interviu se subliniază problemele ce au condus la elaborarea documentului, modul în care acesta este structurat şi noua concepţie a Bisericii referitoare la mijloacele de comunicare socială. Dezvoltarea tehnologică ce a avut loc în domeniul comunicaţiilor sociale este considerată de Biserică ca o manifestare a participării omului la puterea creatoare a lui Dumnezeu. Importanţa acestui decret este demonstrată de modul în care a fost pus în aplicare de Papa Paul al VI-lea şi de succesorul său, Papa Ioan Paul al II-lea.

Mihai PATRAŞCU

Decretul privind reînnoirea vieţii călugăreşti Perfectae caritatis

Istoria Bisericii a cunoscut o înflorire spirituală deosebită în urma apariţiei institutelor de viaţă consacrată. Acestea au carisme proprii şi contribuie la răspândirea evangheliei prin trăirea sfaturilor evanghelice în lume. Părinţii conciliari au dorit reînnoirea vieţii călugăreşti în spiritul unei ascultări mai atente faţă de şoaptele Duhului Sfânt şi faţă de cerinţele actuale ale societăţii. Articolul evidenţiază caracterul pastoral şi normele fundamentale ale reînnoirii trăirii vieţii consacrate.

Perfectae caritatis, în dialog cu pr. Arnaldo PIGNA

Interviul tratează despre necesitatea înnoirii vieţii spirituale şi despre încercările întreprinse de Biserică în favoarea acestei înnoiri. Părintele Arnaldo Pigna subliniază faptul că Biserica a răspuns problemelor omului din orice epocă. Prin decretul Perfectae caritatis, Biserica cheamă la reînnoire spirituală atât clerul, cât şi credincioşii în vederea unei unităţi şi armonii bazată pe caritate. Conciliul oferă indicaţii precise pentru a fi puse în practică: lupta împotriva formalismului, urmarea lui Cristos, întoarcerea la evanghelie. După Conciliu, papii împreună cu episcopii au reafirmat această necesitate, îndemnând la un stil de viaţă bazat pe activitatea caritabilă.

Mihai PATRAŞCU

Declaraţia privind educaţia religioasă Gravissimum educationis

În decursul existenţei sale Biserica a fost iniţiatoarea a numeroase opere de caritate, de cultură şi de civilizaţie, care au contribuit la progresul omenirii. În felul acesta, ea şi-a împlinit misiunea de Mamă spirituală a omenirii. Declaraţia Gravissimum educationis pune bazele unei atitudini cu adevărat noi şi clarvăzătoare a Bisericii în faţa problemelor educaţiei în lumea modernă. Această atitudine, precum şi consecinţele ce decurg din această analiză constituie obiectul prezentului articol.

Gravissimum educationis, în dialog cu P.S. José SARAIVA MARTINS

Educaţia catolică a cunoscut o dezvoltare impresionantă de-a lungul istoriei. Ea s-a aflat mereu în atenţia Bisericii, dar, în special, la Conciliul al II-lea din Vatican, când s-a discutat necesitatea reformării spiritului educaţiei, plecând de la tradiţia înrădăcinată în evanghelie. Interviul accentuează aceste discuţii şi evidenţiază mai ales conceptul comunitar al procesului educaţional, în care empatia profesor-elev este esenţială pentru formarea atât a celui educat, cât şi a educatorului.

Ariel Álvares VALDÉS

De ce evanghelistul Ioan nu descrie exorcismele lui Isus?

Autorul acestui articol arată că exorcismele au fost îmbrăcate mereu de o aură de mister, în care fantezia şi curiozitatea au dat naştere la fel şi fel de închipuiri, în mare parte departe de adevăr. Dar exorcismele nu sunt parade, spectacole, senzaţii. Ele sunt o realitate ce trebuie să ne îndemne la reflecţie, la o privire obiectivă asupra forţelor Celui Rău. Evangheliile sinoptice ne prezintă şase cazuri de exorcizări, pe când Evanghelia după sfântul Ioan păstrează o tăcere absolută. Ioan nu a dorit să facă publice exorcismele lui Isus, deoarece acestea i-au produs multe necazuri. Isus era văzut mai degrabă ca un taumaturg, ca un magician, deoarece în timpul său mulţi iudei se ocupau cu ritualuri magice egiptene de exorcizare. In final, articolul subliniază faptul că sfântul Ioan nu a dorit să prezinte exorcismele lui Isus în Evanghelia pe care a redactat-o, deoarece nu a voit ca Isus să apară ca un magician, ci ca învăţător şi mântuitor al lumii.

Vittorio POSSENTI

Fondamenti religiosi e laici della democrazia

Analizând fenomenul democraţiei, Vittorio Possenti expune fundamentele religioase şi laice ale democraţiei. O adevărată democraţie, care vrea să deschidă graniţele unei lumi civilizate trebuie să păstreze sentimentul de apartenenţă la umanitate. Autorul crede că democraţia trebuie să stea departe de tentaţia fundamentalismului, trebuie să promoveze persoana, nu formele de egoism. Democraţia are nevoie de religie, dacă vrea un om integral (unui om nu-i poţi nega dimensiunea religioasă). Drepturile omului ar trebui să fie principalul program al unei democraţii. Autorul subliniază unele dintre principiile democraţiei: tratarea persoanei ca scop nu ca mijloc (omul este în lume, dar nu este al lumii), formarea unui popor în care să fie respectate atât dreptul natural, cât şi cel pozitiv, libertatea responsabilă, o etică ce favorizează binele comun, participarea la viaţa publică. Articolul pledează pentru o democraţie echilibrată, care are în centrul ei persoana.

Nils GYONS

Misiunea în America Latină

America Latină este unul din cele mai sărace continente de pe glob. Cu o populaţie de 500 de milioane de locuitori, această zonă se confruntă cu probleme sociale grave cum ar fi traficul de droguri, dictatori, războaie civile, lupte de gherilă, boli de nutriţie etc. În acest articol se arată că, în ciuda unor aspecte contradictorii, Biserica Catolică este reprezentată foarte bine, majoritatea populaţiei fiind catolică. Realitatea Americii Latine este foarte dură, dar Biserica desfăşoară aici o activitate misionară foarte rodnică, iar chemările la viaţa de apostolat sunt numeroase. Acest continent foarte viu şi diversificat ca mentalitate, cultură sau raportare la cerinţele vieţii contemporane, reprezintă o sferă de interes şi de speranţă pentru Biserică.

Alois BIŞOC

Misiunea Bisericii în lumea contemporană

Biserica este o realitate complexă ce a căutat dintotdeauna să vină în întâmpinarea nevoilor societăţii. Trăind într-o nouă epocă a istoriei umane, Biserica nu poate să rămână indiferentă la impulsurile pe care le primeşte din partea societăţii. Fără să-şi renege identitatea şi tradiţia, ea a propus omenirii, prin lucrările Conciliului al II-lea din Vatican, o nouă imagine a lui homo Ecclesiae. Articolul evidenţiază problemele lumii actuale şi raportarea concretă a Bisericii la acestea, atât în timpul Conciliului, cât, mai ales, în perioada postconciliară.

Mario GIRARDI,

„L’amore carattere proprio del cristiano”: le origini della spiritualità identitaria di s. Basilio

Fraternităţile monastice au apărut ca urmare a conştientizării rolului fundamental pe care evanghelia trebuie să-l joace în viaţa fiecărui creştin. Autorul acestui articol arată că iubirea trebuie să fie caracterul unei trăiri cu adevărat creştine, iar printre cei care au înţeles acest lucru se numără doi promotori ai vieţii comunitare: sfântul Vasile cel Mare şi sfântul Benedict, ale căror reguli au reprezentat o bogăţie pentru viaţa spirituală a Bisericii. Prezentul articol subliniază că iubirea constituie caracterul propriu al creştinului şi că sfântul Vasile cel Mare îşi fundamentează această învăţătură pe Sfânta Scriptură, în special pe scrierile sfântului Paul.

RECENZII

Dialog teologic VIII/16 (2005)

Dialog teologic VIII/16 (2005), Moștenirea Conciliului al II-lea din Vatican. I. Liturgia și Biserica, 250 p., 17×24, 9 RON.

Cumpara online de la Libraria Sapientia
Vizualizeaza online aici.

Wilhelm DANCĂ

Moştenirea Conciliului al II-lea din Vatican

Tommaso STENICO

Il Concilio Ecumenico Vaticano II (11 ottobre 1962 – 8 dicembre 1965)

Eveniment unic şi original în istoria Bisericii, Conciliul al II-lea din Vatican, a dat naştere unei noi etape în viaţa Bisericii. Noile Rusalii, aşa cum a fost numit Conciliul de Papa Ioan al XXIII-lea, încep reînnoirea şi reforma în Biserică, oferindu-i acesteia o nouă imagine. Cele 16 documente ale Conciliului (4 constituţii, 9 decrete şi 3 declaraţii) se remarcă, în special, prin prescrierile practice pe care le conţin. Prin acest articol, autorul prezintă evenimentele principale din timpul Conciliului şi modul în care au fost puse în practică deciziile conciliare.

Claudiu DUMEA

Constituţia despre liturgie Sacrosanctum Concilium

Primul rod concret al Conciliului al II-lea din Vatican l-a constituit Constituţia despre liturgie Sacrosanctum Concilium, votată la 9 decembrie 1963. Acest document a fost rodul unor discuţii îndelungate şi deseori contradictorii. A constituit baza teologică pentru reforma liturgică, reformă care-şi va găsi desăvârşirea prin promulgarea Liturghierului Roman după Conciliu, în anul 1969. Articolul prezintă din punct de vedere istoric şi structural textul documentului, care este esenţial pentru viaţa Bisericii.

Sacrosanctum Concilium, în dialog cu pr. Anscar J. CHUPUNGCO, o.s.b

Primul document dezbătut şi aprobat de Conciliul al II-lea din Vatican a fost Constituţia despre sfânta liturgie Sacrosanctum Concilium. În urma promulgării acestei constituţii s-au înregistrat variate reacţii. Reforma conciliară a suscitat în unii sentimente de gratitudine sau euforie exagerată, în alţii, incapabili să distingă între principiile conciliare şi actualizarea lor, a născut o profundă deziluzie. Totuşi, numeroase Biserici locale s-au bucurat din plin de roadele reformei. Folosirea limbii poporului, bogăţiile riturilor, interesul activ şi implicarea laicilor sunt daruri ale Conciliului, de care ne bucurăm şi astăzi şi care interpelează orice persoană, cleric sau laic.

P.S. Petru Gherghel

Decretul privind misiunea pastorală a episcopilor în Biserică Christus Dominus

Figura episcopului, ca succesor legitim al apostolilor şi păstor al turmei lui Cristos, a stat în centrul discuţiilor Conciliului al II-lea din Vatican. Aceste discuţii s-au concretizat la data de 28 octombrie 1965, când părinţii conciliari au votat textul decretului despre misiunea pastorală a episcopilor Christus Dominus. Articolul arată premisele ce au condus la elaborarea acestui document şi se opreşte la aspectele sale practice, având în vedere viaţa Bisericii din Dieceza de Iaşi.

Cristus Dominus, în dialog cu P.S. Jorge M. MEJIA

Decretul Christus Dominus constituie o etapă decisivă în stabilirea misiunii episcopilor, în conturarea identităţii Bisericilor locale şi a păstorilor lor. Pe de o parte, se prezintă modul în care trebuie să-şi exercite episcopii slujirea, iar pe de altă parte, se exprimă o clară voinţă legislativă, fără a omite indicarea căii ce trebuie să fie urmată în revizuirea Codului. Acest articol subliniază dubla dimensiune pe care o are relaţia unui episcop cu Biserica: cu Biserica universală şi cu Biserica particulară pe care o conduce. Într-o lume dominată de secularism, episcopul trebuie să rămână principiul de unitate, care vesteşte cu autoritate cuvântul lui Dumnezeu, celebrează sacramentele, fiind asistat de Duhul Sfânt. Decretul, care are un conţinut teologico-pastoral, vrea să-i conştientizeze pe episcopi de misiunea lor şi pe comunităţile diecezane de minunata demnitate la care sunt chemate: să fie parte a Bisericii lui Cristos.

P.S. Aurel PERCĂ

Decretul privind formarea preoţească Optatam totius

Începând cu Conciliul Tridentin (1545-1563), Biserica a arătat o mare atenţie faţă de formarea viitorilor slujitori ai altarului. De-a lungul timpului, papii au dat multe indicaţii pentru a îmbunătăţi modalităţile de formare, în funcţie de specificitatea cadrului pastoral şi a mediului de trai al candidaţilor. În anul 1965, la data de 28 octombrie, părinţii conciliari au votat decretul Optatam totius. Acest document continuă armonios principiile tradiţionale de formare seminarială, prin deschiderea firească spre exigenţele legitime ale noilor timpuri. În prezentul articol este arătat conţinutul acestui decret care a revigorat viaţa seminarială şi ariile de formare a seminariştilor.

Optatam totius, în dialog cu P.S. José SARAIVA MARTINS

Decretul Optatam totius ocupă un rol cu totul special între documentele Conciliului al II-lea din Vatican. Acest document, având drept scop înnoirea formării sacerdotale în conformitate cu imaginea reînnoită a preotului, este strâns legat de Presbyterorum ordinis, Lumen gentium şi de alte documente ce vorbesc despre formarea umană, spirituală, intelectuală şi pastorală a viitorilor preoţi. Exortaţia apostolică Pastores dabo vobis face un bilanţ al roadelor culese pe urma aplicării decretului Optatam totius, reafirmând programul propus de Conciliu cu privire la formarea sacerdotală.

P.S. Aurel PERCĂ,

Decretul privind slujirea şi viaţa preoţească Presbyterorum ordinis

Unul dintre cele mai importante documente ale Conciliului al II-lea din Vatican a fost decretul despre slujirea şi viaţa preoţească Presbyterorum ordinis, promulgat la data de 7 decembrie 1965. Acest text este rodul a patru scheme şi arată încă de la început structura cristologică a figurii preotului. Preotul este trimis să-l facă cunoscut pe Cristos oamenilor din timpul său, în colaborare cu episcopul diecezan, iar scopul vieţii sale este preamărirea Tatălui în Cristos. Documentul insistă asupra importanţei pe care trebuie să o aibă sacramentele în viaţa preotului; fără ele, misiunea sa este falimentară şi dăunează trupului mistic. Prezentul articol dezvoltă, în trei părţi, o radiografie a preotului „conciliar”, iar autorul încearcă să arate aplicabilitatea documentului în viaţa preoţească de zi cu zi.

Presbyterorum ordinis, în dialog cu Eminenţa Sa, Cardinalul Dario CASTRILLON HOYOS

Opera de reînnoire în Biserică, dorită de Conciliul al II-lea din Vatican, este, în mod special, rodul muncii preoţilor. De aceea, părinţii conciliari au considerat că este oportun să trateze despre preoţie într-un document aparte. După prezentarea naturii preoţiei, decretul tratează despre rolul preoţilor în Biserică, slujirea preoţească şi viaţa preoţilor. Dialogul oferă o prezentare generală a acestui decret şi modul în care trebuie citit şi interpretat documentul.

P.S. Aurel PERCĂ,

Episcopul – păstor al Bisericii locale şi păstrător al credinţei universale: tradiţie şi reînnoire a unei carisme fundamentale

Articolul construieşte un portret al atribuţiilor pe care le are un episcop în virtutea misiunii sale de păstor al turmei lui Cristos. Episcopul primeşte sacramentul Preoţiei în plinătatea sa, de aceea, este chemat să-şi exercite misiunea de slujire cu cea mai mare dăruire. Episcopul trebuie să fie, pentru dieceza sa, un focar de comuniune, un criteriu de fraternitate; în el trebuie să se oglindească imaginea lui Isus, bunul păstor. De aceea, împreună cu poporul care îi este încredinţat, el trebuie să împlinească chemarea lui Cristos de a fi sare a pământului şi lumină a lumii.

Wilhelm DANCĂ,

Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium

Biserica este o instituţie dorită şi creată de Isus Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat pentru mântuirea omului. Este o realitate vie, amplă, cu o structură proprie şi cu o istorie ce se întrepătrunde cu istoria omenirii. Conciliul al II-lea din Vatican a propus omenirii de astăzi diferite imagini despre Biserică, care rămâne „Trupul mistic al lui Cristos”. Biserica, fiind creaţie a lui Cristos şi însufleţită în permanenţă de Duhul Sfânt, nu poate fi distrusă nici de oameni, nici de puterile întunericului. Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium este rodul multor discuţii ce au avut loc cu mulţi ani înainte de lucrările Conciliului şi care s-au perpetuat până la apariţia acestui document amplu. Articolul este o prezentare amănunţită a acestui document, care reprezintă „cartea de identitate” a Bisericii, chemată să vină în întâmpinarea nevoilor concrete ale omenirii de astăzi.

Lumen Gentium, în dialog cu mons. Marcello SEMERARO

Între documentele conciliare, Constituţia Lumen Gentium ocupă un loc central. Este cea mai bună cheie de lectură a documentelor conciliare, este axa principală care a stat la baza constituirii documentelor conciliare. Constituţia aduce o nouă imagine despre Biserică. Biserica este prezentată ca popor al lui Dumnezeu, iar cei care fac parte din structura ierarhică sunt consideraţi slujitori ai Bisericii. Biserica este văzută ca o comuniune în care toţi membrii poporului lui Dumnezeu participă la tripla funcţie a lui Cristos: sacerdotală, profetică şi regală.

Wilhelm DANCĂ,

Decretul despre Bisericile Orientale catolice Orientalium ecclesiarum

Deoarece părinţii conciliari şi-au propus să discute rolul şi locul pe care Biserica îl deţine în lumea de astăzi, era firesc să vorbească şi despre diferitele exprimări ale catolicităţii Bisericii. Una dintre aceste forme este reprezentată de Bisericile Orientale catolice, despre care ne aminteşte decretul Orientalium ecclesiarum. În România există o astfel de Biserică Orientală: Biserica Greco-Catolică. Ce rol are acest decret în viaţa Bisericii? A adus ceva nou în tradiţia Bisericilor Catolice de rit oriental? La aceste întrebări îşi propune să răspundă prezentul articol.

Orientalium ecclesiarum, în dialog cu pr. Edward G. FARRUGIA, s.j.

Decretul, structurat în 6 capitole, subliniază demnitatea Bisericilor Orientale. Orientul creştin deţine bogăţii autentice, care trebuie să fie păstrate. Existenţa acestor Biserici locale, diferite de Biserica Catolică latină, nu pune în pericol unitatea Bisericii. Păstrarea în Orient a structurii patriarhatului nu afectează funcţionarea structurii ierarhice a Bisericii. Promovarea acestor Biserici a pus într-o lumină mai bună Bisericile Orientale necatolice. În acelaşi timp, documentul mai aduce o noutate: Biserica Catolică nu este numai Biserica latină; Orientul şi Occidentul sunt ca doi plămâni prin care respiră Biserica.

Wilhelm DANCĂ,

Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio

Ecumenismul reprezintă totalitatea căilor, mijloacelor şi iniţiativelor care urmăresc refacerea unităţii Bisericii. Rupturile aparent iremediabile din sânul Bisericii una, sfântă, catolică şi apostolică au fost discutate de părinţii conciliari, care au elaborat Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio. Articolul prezintă structura documentului şi aplicabilitatea lui în contextul eclezial al Diecezei de Iaşi şi al României.

Unitatis redintegratio, în dialog cu mons. Eleuterio F. FORTINO

Refacerea unităţii creştinilor a fost unul dintre principalele scopuri ale Conciliului al II-lea din Vatican. Acest document a reprezentat aderarea oficială a Bisericii Catolice la mişcarea ecumenică. Realizarea unităţii Bisericii este un angajament eclezial, şi nu o iniţiativă privată a unei singure persoane. După ce tratează despre ecumenism şi relaţiile dintre Biserica Catolică şi fraţii despărţiţi, Conciliul vrea să ofere tuturor membrilor Bisericii Catolice ajutoarele, căile şi mijloacele necesare pentru restabilirea unităţii. Metodele practice pe care le oferă documentul sunt rugăciunea şi dialogul direct cu ceilalţi creştini. Aprobarea acestui decret a condus la apariţia Secretariatului pentru Unitatea Creştinilor şi la elaborarea unor documente referitoare la refacerea unităţii Bisericii.

Wilhelm DANCĂ,
Declaraţia despre relaţiile Bisericii cu religiile necreştine Nostra aetate

Religiile necreştine au constituit mereu o piatră de încercare pentru Biserica lui Cristos. Istoria este impregnată de numeroase conflicte între Biserică şi alte religii. Conciliul al II-lea din Vatican afirmă libertatea persoanei de a adera la o anumită religie, de a i se respecta şi garanta această libertate. De asemenea, religiile trebuie să conlucreze la binele comun şi la progresul societăţii. Prezentul articol evidenţiază aceste trăsături ale documentului conciliar şi le exemplifică prin diferite acţiuni concrete săvârşite în favoarea dialogului interreligios.

Nostrae aetate, în dialog cu Eminenţa Sa, cardinalul Francis ARINZE

Religiile necreştine devin din ce în ce mai prezente în viaţa noastră. Expansiunea religiilor necreştine şi a mişcărilor religioase care provin din acestea reprezintă o reală provocare pentru creştinii catolici. Creştinii din toate ţările şi regiunile au nevoie să fie bine informaţi despre religiile care există pe teritoriul lor. Faptul că trăim într-o perioadă în care au crescut foarte mult parteneriatele între popoare a determinat Biserica Catolică să îşi reexamineze relaţiile cu Bisericile necreştine şi să propună o nouă modalitate de dialog.

Dialog teologic VIII/15 (2005)

Dialog teologic VIII/15 (2005), Adevăr și moralitate în spațiul public, 269 p., 17×24, 9 RON.

Cumpara online de la Libraria Sapientia
Vizualizeaza online aici.

EDITORIAL

Wilhlem DANCĂ
Ce facem cu adevărul în spaţiul public?

Toţi oamenii caută să afle adevărul. Însă, în spaţiul public, adevărul a ajuns o noţiune relativă şi poate fi interpretat după bunul plac al fiecăruia, fie spre avantajul unora, fie spre dezavantajul altora. Într-o lume în care, printre altele, se doreşte o etică fără adevăr, o metafizică fără fundamente, un creştinism fără Cristos, o sinceritate fără adevăr, o sfinţenie fără Dumnezeu, o politică fără principii, oamenii caută totuşi adevărul. Deşi mulţi oameni rătăcesc în nisipurile mişcătoare ale scepticismului mulţumindu-se cu adevăruri parţiale şi provizorii, sunt şi dintre aceia care, în dorinţa lor de a aprofunda în mod adecvat şi autentic adevărul, ajută societatea să fie deschisă pentru filozofie şi filozofare şi susţin Biserica în misiunea ei de a fi în serviciul adevărului. Revenirea la recta ratio, la raţionalitatea normală, dialogală, deschisă spre ceilalţi şi spre Altul este posibilă şi acest lucru au încercat să-l evidenţieze şi participanţii la Congresul Internaţional „Adevăr şi moralitate în spaţiul public”.

COMUNICĂRI

Î.P.S. Dr. Ioan ROBU

Biserica Catolică în Europa, astăzi

Ce este cu adevărat Noua Europă şi ce valori creştine mai adăposteşte ea? Ce avantaje şi ce dezavantaje prezintă o Europă care dă senzaţia că omul se poate descurca şi fără Dumnezeu? În Europa de azi se constată un dezechilibru între posibilităţile tehnice şi forţa morală: forţa morală nu a crescut împreună cu dezvoltarea ştiinţifică, ci dimpotrivă. Dacă este necesar ca din Noua Europă să nu lipsească respectul faţă de demnitatea umană şi respectul faţă de ceea ce pentru celălalt este sacru, la fel de necesar este ca în cadrul Europei Unite să se dezvolte un dialog profund şi clar cu celelalte religii, dialog care să reflecte şi să arate tuturor adevărata natură a Bisericii.

Î.P.S. Dr. Daniel CIOBOTEA

Biserica Ortodoxă în Europa, astăzi

România, aderând la Uniunea Europeană, va fi cea mai mare ţară cu majoritate ortodoxă membră a Uniunii Europene. Creştinii ortodocşi privesc spre Uniunea Europeană fie plini de incertitudine, fie plini de speranţă. Dincolo de aceste împărţiri de opinii, Bisericile creştine din România, împreună cu religia iudaică, şi-au exprimat acordul şi susţinerea lor pentru intrarea României în Uniunea Europeană. Se doreşte această intrare în speranţa că, pe lângă ceea ce va primi, România va contribui la îmbogăţirea patrimoniului spiritual şi cultural european. Lucrarea de construcţie a Europei unite se înfăţişează ca o nouă şansă şi provocare pentru a exprima fidelitatea faţă de evanghelie, iar în această exprimare Bisericile trebuie să fie împreună, trebuie să fie unite.

P.S. Petru GHERGHEL

Omul de lângă noi, omul între bine şi rău

Omul este capabil să realizeze adevărate minuni ale vieţii şi ale istoriei, dar şi multe dezastre. Cine este omul: înger sau demon? Ce rol are omul în societate şi care este menirea lui? Omul poartă în sufletul său, în toată fiinţa sa, chipul lui Dumnezeu, devenind astfel capodopera şi coroana creaţiei. Referitor la natura omului, episcopul Petru Gherghel recurge la afirmaţiile părinţilor Bisericii: Irineu de Lyon, Leon cel Mare şi Toma de Aquino. Moralitatea actelor umane depinde de obiectul ales, de scopul urmărit, precum şi de împrejurările acţiunii sale. Valoarea omului zilelor noastre stă în conştiinţa sa morală. Biserica trebuie să-şi ofere toată bogăţia de valori şi învăţăminte pentru desăvârşirea omului de lângă noi.

Wilhelm DANCĂ

Morala comunicării adevărului. Dialogul dintre filozofie, teologie şi ştiinţă

Lumea în care trăim suferă de o inerţie morală ce resimte influenţa a cel puţin trei crize importante: drama umanismului ateu, contestarea universalităţii şi imutabilităţii normelor morale şi separarea ştiinţei de metafizică. În această lume este necesar dialogul între filozofi, teologi şi oameni de ştiinţă, un dialog în urma căruia fiecare să rămână ceea ce a fost chemat să fie: ştiinţa – ştiinţă, religia – religie. Globalizarea, noile descoperiri ştiinţifice, neutralitatea ştiinţei, pericolul agnosticismului şi relativismul sunt doar unele dintre motivaţiile ce susţin necesitatea unui astfel de dialog. Dar comunicarea adevărului trebuie să ţină cont de exigenţele fundamentale ale fiecărei persoane umane. În sensul acesta, studiul pledează pentru noi metode de comunicare a adevărului şi urgenţa de a recupera dialogul dintre filozofe, teologie şi ştiinţă.

Edward McLEAN

Adevăr şi moralitate. Adevărul este cheia integrităţii

Potrivit părintelui McLean, suntem toţi, în felul nostru propriu, căutători ai adevărului. Există multe căi către adevăr. Ştiinţa, filozofia şi teologia ne conduc departe în căutarea acelui „Adevăr” care pătrunde în inimi şi schimbă vieţile tuturor. Cuvintele „Maestrului” nu trebuie înţelese, ci trebuie ascultate. Adevărul de bază pentru lumea noastră astăzi este că suntem toţi copiii Unicului Dumnezeu. Faptul că aparţinem toţi aceleiaşi familii este cheia către Moralitate, Integritate şi Bună Conduită în familia lui Dumnezeu.

Yuriy PIDLISNYY

Adevăr, valoare şi proliferarea drepturilor

Francisc Fukuyama a spus că drepturile izvorăsc direct din înţelegerea a ceea ce este omul. Naşterea proliferării drepturilor a transformat procesul politic şi noţiunea de viaţă politică. Se pare că nu mai există spaţiu rezervat pentru distincţia dintre bine şi rău, corect şi greşit. Făcând binele şi răul, corectul şi greşitul, fiind egali în drepturi, îi fac pe cei care practică binele şi răul corecţi în mod egal. Pentru identitatea omului nu contează numai istoria, ci şi căutarea a ceea ce este adevărat, autentic şi bine. Dacă societatea legalizează toate tipurile de comportamente şi practici, precum şi toate stilurile de viaţă, atunci este abolită distincţia dintre bine şi rău şi se introduce în mod automat singurul bine posibil: voinţa proprie a societăţii. Astăzi, pentru mulţi, problema adevărului este doar o problemă de gust.

Osman BILEN

Etica ecologică şi relaţia sa cu adevărul

Dorinţa de a trăi într-o lume mai sănătoasă şi mai pacificată este o parte din această conştiinţă crescândă asupra problemelor ecologice cu care ne confruntăm astăzi. Conceptul de adevăr trebuie să îndeplinească cerinţele alegerilor morale pe care le facem în ceea ce priveşte mediul înconjurător. Mediul înconjurător uman înseamnă atât lumea naturală, cât şi cea socială în care trăim. În Coran găsim că natura este singurul spaţiu în care trăim, dar şi teatrul activităţilor noastre morale. Natura este creată pentru a primi rezultatele bune ale activităţilor morale ale omului şi pentru a ajuta omul în eforturile sale pentru perfecţionarea morală.

Abelardo LOBATOAntropologie şi acţiune politică. Preambul etic la politica justă

Poate exista o politică „adevărată” care să slujească binelui omului şi societăţii în afara eticii? Sau, altfel spus, se poate vorbi despre o politică lipsită de etică? Prezenta comunicare încearcă să sublinieze raportul care trebuie să existe între etică şi politică: ele nu trebuie confundate, dar nici nu trebuie separate complet, ci trebuie privite ca distincte şi complementare. Pe această linie de gândire, începută de Aristotel şi continuată şi de Toma de Aquino, trebuie să se situeze gândirea şi acţiunea politică a zilelor noastre. Este necesar ca fiecare persoană, în acţiunile sale politico-etice, să evidenţieze primatul eticii în activitatea politică. Omul, fiinţă personală şi subiectul şi obiectul politicii, trebuie să-şi găsească orizontul în care, plasându-se, să se salveze de la moarte: căci după moartea lui Dumnezeu a fost declarată şi moartea omului. Pentru a se salva, fiinţa umană trebuie să se folosească de deplina sa libertate şi de toate celelalte drepturi ale sale.

George McLEAN

Adevăr, bine şi moralitate

În trecut, moralitatea a fost privită ca un set de interdicţii. Pentru a urmări binele într-un mod real, este esenţial să luăm lucrurile aşa cum sunt ele. Adevărul este esenţa dreptăţii, iar dreptatea este contextul esenţial al binelui, semnul păcii în viaţa socială. Potrivit lui Kant, legat de moralitate, este o adevărată realizare să începem să apreciem rolul şi responsabilitatea omului, nu numai pentru interacţiunea sa cu realitatea, ci şi pentru clădirea ei. Asemenea unei perechi de ochelari, valorile nu creează obiectul, ci ne direcţionează atenţia asupra unui anumit fel de bine. Potrivit lui Aristotel, pentru a da sens dimensiunii practice a vieţii noastre, este necesar să identificăm binele sau valoarea către care ne direcţionăm viaţa. Adevărul moral este judecata prin care un anumit act face persoana sau societatea bună, înţelegând aici împlinirea, într-un sens autentic, a individului sau a societăţii. Libertatea morală constă în abilitatea de a ne urma conştiinţa proprie.

Gabriela BLEBEA NICOLAE

O viaţă adevărată sau o propoziţie adevărată

Această conferinţă, „dedicată celor care nu au trădat în timpul comunismului”, este un răspuns oferit celor ce se întreabă dacă spunerea adevărului este condiţia necesară unei vieţii adevărate. De asemenea, o altă serie de întrebări (şi răspunsuri!) străbat conferinţa: cum se face că, deşi nu spunem întotdeauna adevărul şi numai adevărul, vrem să ştim adevărul ca pe o libertate de a alege, chiar dacă alegerea presupune suferinţă, decepţie; cum se face că, deşi găsim deseori oportun moral să ascundem adevărul, îi discredităm pe cei care o fac. Răspunsul întrebărilor are la bază învăţătura sfântului Augustin, şi nu atât posibilităţile de analiză propuse de gândirea sistematizată, cum ar fi: deontologismul, contractualismul sau consecinţialismul. Străbătând învăţătura sfântului Augustin, ni se spune dacă putem sau nu minţi pentru a ne salva viaţa proprie. Dar pentru a salva viaţa aproapelui? Întregul text este împotriva viciului trădării şi pentru virtutea eroismului.

Zbigniew WENDLAND

Problema obiectivităţii valorilor într-o lume pluralistă şi dialogală

Criza lumii din ziua de astăzi este, în esenţa sa, o criză a raţiunii. Decăderea raţiunii este tratată ca cel mai important simptom şi, simultan, drept cauza prăbuşirii întregii civilizaţii occidentale. A venit un timp în care trebuie să căutăm un alt tip de raţionalitate, diferit de raţionalitatea metafizică şi de raţionalitatea instrumentală, care ar putea să facă faţă mai bine la provocările actuale ale omenirii. Propunerea profesorului este de a cataloga acest nou tip de raţionalitate cu termenul de raţionalitate dialogică. Filozofii din ziua de astăzi ajung la concluzia comună că nu putem să atingem ceva precum este corespondenţa cu Absolutul sau cu realitatea aşa cum este ea. Aceasta nu înseamnă că oamenii vor trăi sau ar trebui să trăiască fără nici un concept de obiectivitate sau, mai bine zis, fără valori fundamentate în mod obiectiv.

Anton CARPINSCHI

Cultura recunoaşterii şi orizonturile adevărului

După ce prezintă orizonturile adevărului şi după ce arată nevoia de comprehensiune, conferinţa subliniază că drumul spre adevărul recunoaşterii de sine şi de celalalt presupune întâlnirea permanentă a credinţei şi a raţiunii. Aflăm că la baza configurării adevărurilor comprehensive stă legătura profundă ce există între comprehensiune şi recunoaştere. Partea a treia a conferinţei se opreşte asupra omului failibil, ipostazele umanului şi adevărul comprehensiv, arătând că varietatea este cheia naturii umane, natură plastică şi maleabilă. În cele din urmă, atenţia ne este îndreptată spre o „cultură a recunoaşterii”, subliniindu-se din nou importanţa legăturii dintre adevăr şi comprehensiune. Din toate acestea, cultura recunoaşterii pare ca o sinteză culturală a unei umanităţi maturizate.

Valerius M. CIUCĂ / Paul TIBULEAC,

De unde ar trebui să preia dreptul definiţia vieţii umane: din religie, morală ori din filozofia ştiinţei?

Datorită apariţiei unor noi fenomene, datorită faptului că inimaginabilul de altădată a devenit posibil, se impune astăzi definirea juridică a vieţii umane. Dar cine este cel mai îndreptăţit să dea această definiţie: preotul, filozoful, juristul sau omul de ştiinţă? Altfel spus: religia, morala sau filozofia ştiinţei vor da adevărata definiţie a vieţii umane? Întreaga conferinţă sugerează pe un ton optimist-realist necesitatea colaborării tuturor, întrucât răspunsul le revine în egală măsură şi împreună: trebuie să existe o colaborare rodnică între preot, filozof, jurist şi om de ştiinţă. Prin conlucrarea acestora, viaţa umană va trebui să-şi primească adevărata definiţie.

Lucian FARCAŞ

Evaziunea morală. Omul între etică şi factologie

În acest studiu se intenţionează analiza etică a unor situaţii de abandonare a idealului etic privind adevărul în viaţa publică concretă. Într-o primă parte, cu un caracter pronunţat teoretic, este analizată condiţia omului chemat să trăiască împreună cu semenii săi. Calitatea vieţii comunitare este dată de fidelitatea oamenilor faţă de adevăr, care devine astfel fundamentul comuniunii dintre oameni. În continuare se acordă atenţie pericolului ce ameninţă mărturisirea adevărului în viaţa socială, situaţia cea mai gravă fiind discreditarea aproapelui şi, prin aceasta, periclitarea vieţii comune. Înţelegerea şi împărtăşirea adevărului trebuie să ţină cont de exigenţele biblice privind adevărul. Acestea au în vedere atât adevărul în sine cât şi importanţa mărturisirii lui pentru binele persoanei şi al comunităţii. Mai departe se analizează ce nu este şi ce este minciuna, iar aceasta din urmă este denunţată ca o formă gravă de distrugere a unei culturi ce trebuie să promoveze o pro-existenţă umană autentică. A doua parte a studiului, de natură mai practică, urmăreşte situaţiile delicate în care se poate afla omul nevoit să recurgă la minciuna din necesitate. Nu sunt uitate condiţiile în care mecanisme socio-politice practică o adevărată asuprire a adevărului şi prin aceasta o distrugere sistematică a omului şi societăţii. Se aminteşte de importanţa adevărului în formele actuale de publicitate şi propagandă, accentuând binele, dar şi răul, pe care acestea îl pot face. În cele din urmă sunt arătate situaţiile speciale în care trebuie protejat secretul profesional precum şi persoanele care îl deţin.

Isidor CHINEZ

Tentaţia neîntreruptă a minciunii şi foamea de adevăr

Orice valoare morală îşi are fundamentul în adevăr, pentru că binele este manifestarea adevărului. Problema adevărului şi minciunii a fost considerată de mare importanţă în viaţa omului din toate timpurile. Omul se măsoară cu adevărul. Prima minciună este simularea adevărului de către el însuşi. Omul este tentat de minciună şi acceptă tentaţia negării adevărului său ontologic. Întrucât este înzestrat cu libertate, omul este auto-posedare, încredinţat sieşi şi dispunând de sine însuşi, dar nu şi-a dăruit singur această auto-posedare, ci o datorează altuia. Dumnezeu pune în relaţie propria libertate infinită cu libertatea finită a omului. Cu prezumţia sa păcătoasă de a voi să fie ca Dumnezeu, omul a negat adevărul fiinţei sale. Pentru omul modern, persoana sa a devenit punctul de referinţă al realului. Minciuna cunoaşte astăzi o dimensiune colectivă şi publică, ce se amplifică datorită comunicaţiilor sociale.

Alois BIŞOC

Misiunea Bisericii în lumea contemporană

Pentru o bună implicare a Bisericii în viaţa lumii contemporane, este necesar ca Biserica să cunoască această lume şi să ţină cont în pastoraţia sa de pluralismul socio-cultural. Un fenomen foarte complex ce caracterizează lumea contemporană este secularizarea, fenomen ambivalent ce influenţează în mod global creştinismul. Nu puţini sunt cei care, datorită procesului de secularizare, au ajuns să pună primatul omului în termeni de contrapunere şi de alternativă la primatul lui Dumnezeu. Într-un context în care problema de fond rămâne raportul între primatul omului şi admiterea existenţei lui Dumnezeu, Biserica trebuie să fie în continuare cea care îi arată omului care este planul lui Dumnezeu cu dânsul, care este scopul vieţii sale, care este rolul său în lume. Chiar dacă lumea postmodernă se consideră uneori şi postcreştină, Biserica rămâne în continuare capabilă să-i dea omului răspunsurile cele mai adecvate.

MASĂ ROTUNDĂ I
Omul între adevărul credinţei şi adevărul raţiunii

Având ca temă „Omul între adevărul credinţei şi adevărul raţiunii”, discuţiile s-au concentrat pentru început asupra „elitei”: putem schiţa un portret al elitei, al unui om care să aibă adevărul ca fundament şi tezaurul moral ca lumină? Continuând discuţia pe această idee, s-a pus şi următoarea problemă: un lider, o personalitate cât de mult trebuie să fie dispuse să se deschidă? Trebuie să fie deschise la orice şi pentru oricine sau li se cere prea mult în ziua de azi? O altă mare temă a discuţiilor a fost raportul care trebuie să existe între elite şi instituţii. Raportul persoană – instituţie este important, întrucât, fără instituţii, fără structuri, o elită, o personalitate pot să dispară. Dar, în acelaşi timp, trebuie ţinut cont şi de faptul că nu toate elitele preferă umbra instituţiilor şi, totodată, nu toate instituţiile promovează elite.

MASĂ ROTUNDĂ II

Omul între legea politică şi legea morală

Direcţia în care s-a dorit această dezbatere a fost trasată de părintele Dancă prin următoarele întrebări de bază: Cum pot să dialogheze societatea civilă şi Biserica, statul (legea politică) şi Biserica (legea revelată)? Ce înseamnă dialogul cu alţii, cu noi înşine, cu Dumnezeu? Care sunt condiţiile dialogului dintre sfera publică şi sfera privată? Discuţiile s-au axat spre perspectiva auto-conservării, spre sarcina filozofilor, asupra a ceea ce înseamnă a-l înţelege pe celălalt, asupra faptului că omul din ziua de astăzi a pierdut simţul moral al binelui şi al răului, asupra dialogului dintre Biserică şi societatea civilă pe linia adevărului, asupra felului elegant în care trebuie dialogat între persoane sau instituţii. O idee interesantă este sublinierea celor trei condiţii obligatorii: de spaţiu, de timp şi deschidere spre celălalt, care sunt necesare pentru ca întâlnirea dintre cei ce dialoghează să poată avea loc.

FILE DE ARHIVĂ
RECENZII

Dialog teologic VII/14 (2004)

Dialog teologic VII/14 (2004), Arhitectura și muzica sacră. Aspecte pastorale, 230p., 17×24, 8 RON.

Cumpara online de la Libraria Sapientia
Vizualizeaza online aici.

EDITORIAL

W. DANCĂ

Dialogul dintre artă şi credinţă

Realitatea concretă, de multe ori tulburătoare, a arhitecturii, a cântului, a artei din bisericile noastre, rezultat inevitabil al rupturii moderne dintre credinţă şi artă, reprezintă punctul de pornire al prezentului editorial. Necesitatea dialogului dintre artă şi credinţă este pusă în evidenţă atât de radiografia situaţiei concrete, cât, mai ales, de motivaţii de ordin teologic, pastoral, istoric şi factual. Biserica locală de Iaşi a reluat, într-o formă proprie, şi a încercat să pună în practică nenumăratele îndemnuri ale pontifilor romani şi ale conciliilor, în special Conciliul al II-lea din Vatican, în ceea ce priveşte arta şi dialogul ei cu credinţa. Numărul de faţă al revistei Dialog teologic se înscrie pe aceeaşi linie.

DIALOGURI

Î.P.S. IOAN ROBU

Biserica să arate a biserică. Dialog realizat de W. Dancă

Ar fi bine ca dialogul dintre artă şi credinţă să-i intereseze, în mod special, pe cei care sunt „specialişti” în domeniul lor, adică, într-o măsură egală, pe preot şi pe artist. Î.P.S. Ioan Robu este de părere că biserica, oriunde şi oricând, trebuie să arate a biserică; evaziunea simbolică, arhitectura amestecată şi spălăcită nu pot fi chemări adresate misterului, nu te pot ţine împreună, legat de tine însuţi, recules. Biserici noi, adevărate repere morale şi spirituale pentru oamenii de azi, pe de o parte, iar pe de altă parte, ruine părăginite, biserici ce stau să cadă constituie universul în care ne mişcăm; lumini şi umbre (un punct de vedere interesant asupra raportului lumină – biserică) ce invită la a avea biserici adevărate şi deschise.

P.S. PETRU GHERGHEL

Biserica frumoasă este biserica plină de lume. Dialog realizat de W. Dancă

Termenul „biserică” se referă, în limba română, atât la „casa” în care se adună poporul lui Dumnezeu, cât şi la adunarea credincioşilor ca atare. În jurul acestor două filoane este construit şi acest dialog. Numărul impresionant de biserici şi centre pastorale ce au fost construite sau refăcute în Dieceza de Iaşi, atât în perioada comunistă, în condiţii extrem de grele, cât şi după 1990, nu ar reprezenta nimic altceva decât lucrarea credinţei unor generaţii apuse, dacă ele nu ar fi şi acum pline de lume. Zidurile, oricât de mari şi frumoase ar fi, nu pot aduce jertfa de laudă pe care poporul lui Dumnezeu i-o aduce Tatălui în spirit şi adevăr. Biserica este pentru om şi în om; într-o mişcare inversă, omul ar trebui să fie pentru biserică şi, de ce nu, în biserică de cât mai multe ori.

ANA BLANDIANA, ROMULUS RUSAN

Anton Durcovici, piatră vie a Bisericii. Dialog realizat de W. Dancă

Păstarea unui arsenal istoric impresionant, în mare parte încă necercetat, precum şi aducerea în faţa publicului tânăr a unor mărturii şi vestigii extraordinare, constituindu-se într-un adevărat exerciţiu de memorie, sunt doar două subiecte importante ale Memorialului de la Sighet. Cu pasiune pentru adevăr şi dreptate, cu un deosebit profesionalism ştiinţific, autorii vor să ne spună că acela care uită trecutul este condamnat să-l repete, mai ales în părţile sale negative. Episcopul martir Anton Durcovici, în memoria căruia ne reunim la fiecare 10 decembrie, este darul lui Dumnezeu pentru Biserica locală de Iaşi, martir, adică mărturisitor neînfricat al credinţei catolice, ce nu s-a lăsat sedus de ezoterismele unei clase ce nu avea nevoie de Dumnezeu. În această perioadă, când trăim o informatizare buimăcitoare, suntem îndemnaţi să nu uităm; mai mult, în măsura posibilităţilor şi a darurilor primite, să suflăm praful de pe mărturiile celor ce au fost, pentru că ele vorbesc.

COMUNICĂRI

V. PETERCĂ

Templul de la Ierusalim

Autorul începe articolul cu o imagine actuală a oraşului Ierusalim, în care sunt foarte bine reprezentate cele trei mari religii monoteiste: iudaismul, creştinismul şi islamul. Rând pe rând, prezentarea Ierusalimului dezvăluie atât amplasarea geografică, cât şi importanţa istorică, religioasă şi politică a cetăţii lui David. Studiul prezintă o istorie bine documentată a apariţiei templului de la Ierusalim şi o evaluare a templului în diferitele momente importante din existenţa lui. După ce ne prezintă informaţii despre Solomon, cel ce a zidit templul, autorul subliniază însemnătatea pe care a avut-o construirea templului ca act de naştere şi recunoaştere a poporului evreu între celelalte popoare din Orient. În final, este subliniată importanţa templului şi a Ierusalimului, precum şi rolul lor în viaţa evreilor, ca imagine a providenţei în mijlocul lor.

Gh. POPA

Arhitectura eclezială ortodoxă. Câteva semnificaţii simbolice şi puterea lor de edificare morală

Studiul de faţă are ca scop interpretarea arhitecturii ecleziale ortodoxe din perspectiva semnificaţiilor sale simbolice şi a puterii lor de edificare morală a credincioşilor. Pentru a demonstra că Biserica este casa lui Dumnezeu, autorul face o incursiune în Vechiul Testament, prezentând câteva prefigurări ale Bisericii. Astfel, argumentează, mai întâi, că Biserica este un spaţiu organizat şi consacrat, unde Dumnezeu se întâlneşte cu omul. Comunitatea care se adună la sfânta Liturghie în jurul potirului este ea însăşi Biserică, iar prezenţa lui Cristos în această comunitate este sugerată de arhitectura şi picturile din biserică. Autorul subliniază astfel legătura dintre comunitatea de credincioşi şi biserică. Comuniunea cu Cristos, în Duhul Sfânt, trăită integral în Biserică, transformă treptat şi neagresiv fiinţa umană. Omul nou nu este convins de credinţă, ci este pătruns de ea. Această nouă persoană este legată de alte persoane prin credinţă, fapte şi iubire, fiind capabilă să-l contemple pe Dumnezeu în creaţie ca într-o oglindă.

A. DESPINESCU

Saxa loquntur. Mărturii despre trecutul catolicilor din Moldova

Piatra, element cu o deosebită receptivitate de înregistrare şi durabilitate, are capacitatea de a deschide fante luminoase într-un trecut îndepărtat şi întunecat. În teritoriul situat la est de Carpaţi, această modalitate simplă, dar deosebit de expresivă de a conserva un anumit stil de viaţă, îşi are importanţa sa. Analiza istorică, arheologică şi literară pe care o întreprinde autorul risipeşte o parte din ceaţa neştiinţei istorice asupra originii catolicilor din Moldova. Biserici măreţe, precum cea a Episcopiei Cumanilor, sau cele de la Siret, Baia, Săbăoani sau Cotnari, distruse în iureşul vremurilor, vorbesc despre o prezenţă catolică însemnată în aceste regiuni. Alături de impresionantele informaţii arheologice, se găsesc şi cele literare, nu mai puţin importante, care adaugă partitura lor armoniei arheologice deja stabilite.

E. DUMEA

Monumente paleocreştine din Dobrogea

Bazându-se numai pe izvoarele arheologice, credibile şi deosebit de numerose, autorul realizează o privire de ansamblu asupra monumentelor paleocreştine din Dobrogea, ce vorbesc de importante şi puternice comunităţi creştine. Sunt analizate nu mai puţin de 14 localităţi ce aveau cel puţin o biserică, ale cărei ruine se pot cerceta. Deosebit de important este faptul că aceste monumente paleocreştine au fost construite în strânsă legătură cu mărturia creştină absolută, cu martiriul. Alături de aceste localităţi, în care urmele arheologice sunt vizibile şi care au fost cercetate, mai există alte 21 de localităţi despre care izvoarele literare dau mărturie că au avut comunităţi şi biserici creştine, dar despre care arheologia nu ne poate spune deocamdată nimic. În finalul articolului, ne este prezentat un punct de vedere interesant asupra scaunului mitropolitan de Tomis şi importanţa sa jurisdicţională şi canonică asupra celorlalte scaune episcopale din Scythia Minor.

I. ENĂŞOAE

Biserica, loc privilegiat de întâlnire între Dumnezeu şi poporul său

Atât în istoria Vechiului Testament, cât şi în cea a Noului Testament, întâlnim locuri privilegiate de întâlnire între Dumnezeu şi poporul său. Preluând şi contopind realitatea sinagogii şi a templului, Biserica, voită de Tatăl din veşnicie, întemeiată de Cristos la împlinirea timpurilor şi condusă de Duhul Sfânt, este locul sacru al creştinilor, punct central ce focalizează şi ritmează întreaga existenţă a comunităţii creştine. Într-un prim sens, biserica formată din piatră este o construcţie care catehizează, începând de la aşezarea geografică şi terminând cu fiecare element arhitectural prezent în ea. Într-un al doilea moment, autorul priveşte Biserica în planul divin de mântuire; Biserica este semn al iniţiativei divine de mântuire a tuturor oamenilor, iniţiativă căreia omul îi răspunde prin laudă, mulţumire şi reverenţă. Articolul continuă cu o tratare a Bisericii ca loc sacru al prezenţei divine, pentru ca, în final, să se încheie cu o privire luminoasă, Biserica fiind văzută ca speranţă a omenirii.

L. FARCAŞ

Rolul cultului şi al culturii în formarea creştinului

Religia nu poate fi transmisă doar pe filonul discursiv sau catehetic, pentru că ea îmbrăţişează întreaga persoană umană şi comunică necondiţionate experienţe fundamentale pentru existenţa omului şi pentru sensul vieţii sale, ci ea trebuie să fie prezentată pe toate căile ce o pot conduce la om şi pe care omul poate veni în contact cu ea. Provocarea pe care ne-o lansează autorul este simplă şi, în acelaşi timp, complexă şi puternică: putem să ne axăm astăzi în prezentarea didactică religioasă şi pe alte discursuri sau modele catehetice decât cele cu un conţinut strict cognitiv? Putem căuta, de exemplu, căi de acces la valorile religioase şi pe căile esteticii şi ale semioticii? Liturgia considerată ca explozie concentrată a religiei, unitate de viaţă a conţinuturilor rânduite spre a fi învăţate, trecând apoi la joc şi bibliodramă, văzute în sensul unei comunicări ce trece prin experienţă, şi încheind cu o formă deosebit de semnificativă a didacticii spirituale, care este didactica practicii religioase private, sunt doar câteva dintre punctele principale pe care autorul ni le propune într-o analiză originală şi interesantă.

E. SOARE

Muzica liturgică – artă devenită rugăciune

Cântul este un mod prin care omul îşi exprimă sentimentele, iar în liturgia creştină, el a devenit un mod de a dialoga cu Dumnezeu. Pentru a sublinia importanţa cântului în viaţa religioasă, autorul face un scurt istoric începând cu Vechiul Testament şi terminând cu ultimele documente ale magisteriului. După această incursiune istorică, studiul face distincţie între muzica liturgică, religioasă şi sacră. Muzica trebuie să se încadreze în liturgie pentru a exprima calităţile Bisericii: interioritate, unitate, comuniune. Cântul religios trebuie să ofere mijloacele pentru a exprima, a trăi şi a traduce în rugăciune şi viaţă liturgia.

V. SAVA

Cântarea şi arta bisericească în tradiţia bizantină. Locul şi semnificaţiile lor în cadrul cultului divin

În tradiţia răsăriteană, cultul divin propovăduieşte dogma, o apără, o exprimă într-un limbaj accesibil şi o experimentează în spaţiul liturgic, iar dogma este aceea care conferă autoritate, autenticitate şi profunzime rugăciunii liturgice. Cântarea bisericească şi arta bisericească sunt părţi componente ale cultului divin. Ele nu apar în exteriorul vieţii liturgice ca ceva adăugat, ci în interiorul ei, ca părţi componente ale acesteia şi determinate de aceasta. După ce trece în revistă diferitele etape istorice ale cântării bisericeşti, autorul ne oferă o deschidere spirituală a înţelegerii cântului ca „îndeletnicire a îngerilor”, enumerând şi explicând câteva dintre lucrările rugăciunii cântate. În continuare, ne este prezentată o panoramă explicativă a semnificaţiei artei bisericeşti în cadrul vieţii liturgice, ce se încheie cu o reliefare a vocaţiei unificatoare a cântării şi a artei bizantine într-o lume tot mai divizată.

F. SPĂTARIU

Muzica în gândirea filozofico-teologică medievală

Partea introductivă a acestui articol ne oferă o privire de ansamblu asupra artei, filozofiei şi teologiei Evului Mediu, domenii ce nu pot fi înţelese în mod separat, pentru că viziunea Evului Mediu este unitară în principii, divergenţele reducându-se, de cele mai multe ori, la amănunte. Într-un al doilea moment, autorul analizează muzica în concepţia filozofico-teologică de la începutul Evului Mediu, concepţie dominată de aspectul speculativ, pentru ca mai apoi să treacă la descrierea aspectului practic al muzicii, ce a fost pus în evidenţă, cu precădere, în concepţia filozofico-teologică scolastică. Evul Mediu, prin dragostea sa faţă de arte, gândite împreună cu celelalte domenii, rămâne partener veritabil de dialog al lumii noastre „detaliate”.

C. DUMEA

Cântul în liturgia romană. Muzica cerească şi muzica pământească

Muzica a fascinat întotdeauna; dar făcut oamenilor de Dumnezeu, ea este, în acelaşi timp, limbajul Celui Preaînalt. Cântarea a fost considerată dintotdeauna ca fiind manifestarea cea mai solemnă a sentimentului religios, expresia cea mai înaltă de laudă, adoraţie şi mulţumire adusă lui Dumnezeu. Funcţia ei în liturgie nu este adiacentă sau contingentă; continuând tradiţia poporului evreu, creştinii sunt un popor care cântă. Cu toate acestea, nu rareori muzica intră în conflict cu liturgia; pericolul falselor înculturări a fost prezent la începutul Bisericii, este prezent şi acum. Din acest motiv, autorul descrie funcţiile cântării în liturgie, pentru ca mai apoi să precizeze câteva norme de ordin general, între care, într-un mod special, sunt prezentate norme privind cântarea la Liturghie.

G. ENĂŞESCU

Dumnezeu în muzica lui Händel şi Bach
Chiar dacă, în lumea ideilor, tranzacţiile sunt dificil de realizat, acest studiu ne poartă cu un avânt implacabil spre o altă lume, lumea de dincolo, ţinând însă cont de faptul că, oricât de sus am zbura, picioarele noastre ating întotdeauna pământul. Doi coloşi ai muzicii ne sunt daţi ca exemplu al găzdurii divinului în fiinţa noastră. La G.F. Händel, amploarea terestră reprezintă nota specifică, chiar dacă reflexele cerului sunt prezente în toată opera lui ca o străfulgerare din afară. Muzica lui J.S. Bach, în schimb, este ca o licoare pe care un suflet o bea ca să-şi potolească setea de contopire cu Creatorul. De oriunde am începe, muzica pătrunde în noi, lărgindu-ne fiinţa spre Dumnezeu.

FILE DE ARHIVĂ

D. DOBOŞ

Documente privitoare la istoria şcolilor de dascăli din Moldova

N.I. CAMILLI,

Decret privitor la dascălii Eparhiei Catolice de Iaşi (1908)

Dialog teologic VII/13 (2004)

Dialog teologic VII/13 (2004), Perspectivele evanghelizării în lumea de azi, 260 p., 17×24, 8 RON.

Cumpara online de la Libraria Sapientia
Vizualizeaza online aici.

EDITORIAL

W. Dancă

Evanghelizarea şi îndreptarea privirii spre Cristos.

Editorialul explică geneza numărului treisprezece al revistei „Dialog teologic”, care preia lucrările colocviului internaţional organizat de Institutul Teologic Romano-Catolic din Iaşi în 8 şi 9 martie 2004. Numărul mare al participanţilor şi diversitatea lor confesională şi profesională – catolici şi ortodocşi, studenţi şi profesori, laici şi clerici – dar şi calitatea deosebită a conferinţelor şi a discuţiilor aplicate la temele prezentate sunt dovada empirică a faptului că, în ciuda pronosticurilor şi a statisticilor negative cu privire la soarta creştinismului în postmodernitate, lumea de azi este dispusă să asculte evanghelia. În cazul acesta, misiunea evanghelizatorilor constă în reorientarea privirii şi existenţei omului post-comunist, post- modernist sau secularizat spre misterul lui Cristos.

COMUNICĂRI

A. Carpinschi

Nevoia de filozofie politică în lumea de astăzi.

Nevoia de filozofie politică s-a încadrat dintotdeauna în orizontul fiinţării sociale a omului. De altfel, articolul de faţă ne şi face o scurtă prezentare a efortului depus de om în gestionarea binelui comun, cu precădere în perioada modernă şi contemporană. Dorind să analizeze însă în ce măsură filozofia politică de astăzi mai reflectă nevoile umane şi realităţile sociale, autorul constată că aceasta a devenit mai degrabă speculativă şi reactivă, decât comprehensivă şi prospectivă. În consecinţă, dat fiind faptul că noile deschideri şi perspective ale cunoaşterii politice depind în mare măsură de modul cum se raportează diversele tipuri de teorii politice la moştenirea modernităţii şi la provocările post-modernităţii, demersul autorului este unul metodologic. Se propune astfel distanţarea de scientism, de eticism şi de istoricism şi reabilitarea filozofiei practice, strâns legată de conştiinţa filozofică a deschiderii, a pluralităţii şi a complementarităţii şi de exerciţiul permanent al reflexivităţii umane în aspiraţia spre înţelepciune în gestionarea binelui comun.

A. Gherguţ

Cuvântul sacru şi era consumismului. O abordare psiho-sociologică.

O autentică repropunere a mesajului sacru într-o eră a consumismului nu poate să facă abstracţie de multiplele transformări socio-culturale suferite de omul contemporan. Într-o cheie vădit psiho-sociologică, autorul distinge prezenţa unui anumit dezechilibru între aspiraţiile şi comportamentul omului contemporan, stare ce se traduce concret prin apariţia unor noi forme de aservire socială şi psihică – mecanisme de influenţare a credinţelor umane –, printr-o goană disperată după câştig, ce pune de multe ori sub semnul întrebării valorile moştenite de-a lungul generaţiilor şi, nu în ultimul rând, printr-o atitudine de indiferenţă faţă de valorile religioase sau printr-o percepere superficială şi emoţională a mesajului evanghelic. Noua evanghelizare trebuie aşadar să identifice şi să ofere un nou cadru de referinţă în perceperea şi înţelegerea divinităţii, pe care să-l facă cunoscut şi trăit potrivit condiţiilor socio-culturale ale societăţii contemporane. Doar în acest mod, mintea şi inima multor persoane vor putea fi îndreptate spre o credinţă creştină autentică.

W. Dancă

Omul recent şi noua evanghelizare.

Pornind de la două sintagme – nou şi recent – faţă de care spiritul contemporan manifestă o oarecare predilecţie, studiul dezvoltă discursul misiologic al Bisericii, situându-se într-o perspectivă antropologică. Intenţia autorului, după cum el însuşi o mărturiseşte, e aceea de a arăta că omul crescut în orizontul raţionalităţii moderne, care prin ştiinţă şi tehnică a devenit universal, nu poate şi nu trebuie să rămână doar recent, după cum şi evanghelizarea, care-şi propune să-l scoată pe omul contemporan din actuala fundătură culturală şi religioasă, nu poate şi nu trebuie să rămână doar nouă. În definitiv, noua evanghelizare nu e o chestiune ce se rezumă la o metodă sau la nişte cuvinte. Această luptă pentru sufletul lumii priveşte însăşi viaţa omului. Este reînnoirea întâlnirii cu omul generaţiilor ce s-a îndepărtat de Cristos şi de Biserică; e atât scoaterea acestuia din non-sens, din frustrare, din plictiseală şi din disperare, cât şi comunicarea evangheliei, vestea cea bună despre Isus, în care Dumnezeu îşi manifestă iubirea sa totală şi adevărată faţă de fiecare om. Recuperat integral, omul se va putea debarasa astfel de vârtejul nihilismului, în care totul este relativ, fragmentar şi trecător, şi va putea scoate din uitare lucrurile substanţiale, fie că e vorba aici de mesajul creştin, fie că e vorba de elementele constitutive ale fiinţei umane.

Gh. Petraru

Evanghelizare şi mărturie creştină prin cult.

Studiul are ca temă funcţia de evanghelizare a cultului liturgic, expresia vie a trăirii credinţei creştine. O eventuală disociere a dimensiunii liturgice de acţiunea misionară a Bisericii ar face din evanghelizare o acţiune pur umană sau o simplă ideologie religioasă. Autorul îşi structurează discursul în două părţi. Astfel, dacă în prima parte este acordată o atenţie deosebită funcţiei evanghelizatoare a limbajului sacru, textul sacru, actualizat şi parafrazat în creaţia poetico-liturgică a Bisericii, fiind considerat ca premisă a relaţiei de comuniune cu Dumnezeu, în cea de-a doua parte, autorul are în vedere dimensiunea sacramentală a cultului liturgic, mai ales sfânta Liturghie şi sfintele taine, participare în timp, prin harul Duhului Sfânt, la realitatea escatologică a împărăţiei lui Dumnezeu.

V. Petercă

Noţiunea de sărăcie în Biblie şi în lumea de astăzi.

Biserica a avut mereu conştiinţa universalităţii misiunii sale de predicare a evangheliei lui Cristos, de vestire a împărăţiei lui Dumnezeu tuturor oamenilor de bunăvoinţă, indiferent de statutul lor social sau de bunăstarea lor materială. Dată fiind problematica socială ce macină viaţa omului contemporan, autorul îşi propune să surprindă impactul şi finalităţile pe care trebuie să le aibă noua evanghelizare asupra categoriilor defavorizate ale societăţii, în special asupra celor săraci şi nevoiaşi. În primă instanţă, studiul se concentrează asupra dezvoltării conceptului biblic de sărăcie. Urmând desfăşurarea istoriei mântuirii, autorul prezintă mai întâi sărăcia materială, mai ales în perioada Vechiului Testament, în care, de multe ori, revendicările profeţilor au fost adevărate proteste sociale (Am 8,4-6; Mih 3,2-7; Is 3,13-15). Ulterior, accentul expunerii se deplasează asupra dimensiunii spirituale a sărăciei, mai ales în perioada Noului Testament, autorul analizând mai îndeaproape Predica de pe munte (Mt 5,3) şi parabola bogatului nesăbuit (Lc 12, 16-21). Sărăcia devine dispoziţia fundamentală cerută tuturor acelora ca doresc să intre în împărăţia cerurilor. În cea de-a doua parte a articolului, autorul urmăreşte conceptul de sărăcie în învăţătura recentă a Bisericii, mai ales în exortaţia apostolică Ecclesia în Europa a papei Ioan Paul al II-lea şi în documentul emis de Conferinţa Episcopală din SE Europei, intitulat: Sărăcia: o provocare pentru Biserică. Astfel, a-i primi şi a-i sluji pe cei săraci înseamnă a-l primi şi a-l sluji pe Cristos însuşi, înseamnă a vesti evanghelia speranţei, aducând mărturie că toţi sunt iubiţi în mod egal de Dumnezeu.

E. Ferenţ

Noua evanghelizare a Bisericii Romano-Catolice de Iaşi de-a lungul Sinodului Diecezan de la Iaşi (08.12.2001 – 08.12.2004).

Autorul subliniază că, încă de la deschidere, Sinodul Diecezan al Bisericii Romano-Catolice de Iaşi şi-a propus să asimileze doctrina sacră a Conciliului al II-lea din Vatican şi învăţătura Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea, aşa cum a fost formulată în cele douăsprezece discursuri pronunţate de Sanctitatea Sa cu ocazia vizitei apostolice şi pastorale pe care a efectuat-o în România între 7-9 mai 1999. Studiul analizează din punct de vedere dogmatic îndemnul „Duc in altum” şi constată că, de fapt, moto-ul sinodului coincide cu noua evanghelizare a Bisericii locale de Iaşi, lucrare cerută şi de papa în documentele amintite. Potrivit autorului, evanghelizarea înseamnă proclamarea că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul omului, care să ducă la îmbogăţirea omului în Cristos. După ce analizează misiunea de evanghelizare în patru paragrafe – contextul eclezial local al noii evanghelizări; cine este Biserica locală de Iaşi; Biserica locală evanghelizată şi evanghelizatoare; Maria, Steaua mistică a evanghelizării –, autorul formulează o concluzie în care afirmă că, în anii sinodului, Biserica locală de Iaşi a devenit mai conştientă de faptul că dăruirea de sine a lui Cristos prin cuvânt şi în Euharistie face în mod real Biserica. Răspunsul la această dăruire de sine a Fiului lui Dumnezeu este recunoştinţa faţă de Biserica locală, căci, prin sacramentele iniţierii administrate de această Biserică, numeroşi oameni ce au trăit pe meleagurile moldoveneşti au fost introduşi în tainele mântuirii şi transformaţi în misionari într-o lume mereu tânără.

Dialoguri, comentarii, întrebări (I)

Masă rotundă (I): A. Bulai, V. Petercă, Gh. Popa, L. Farcaş:
Cum să vestim Evanghelia la un popor creştin măcinat de fenomenul emigraţiei, sărăciei şi corupţiei?
V. Possenti

Cambiare la natura umana? Biotecnologie e questione antropologica.

Articolul analizează teza potrivit căreia, tehnologiile moderne de îmbunătăţire a vieţii fizice postulează o cunoaştere adecvată a fiinţei umane şi a necesităţilor ei primordiale. După cum se poate constata din cele întâmplate recent în acest domeniu, acest element greu de pătruns a devenit mai problematic. În consecinţă, autorul doreşte să aprofundeze semnificaţia conceptului de natură umană, prezentând diferite modalităţi de înţelegere ale conceptului în discuţie, dar nu din punct de vedere religios, ci filozofic sau laic. În acest sens, referinţa la J. Habermas şi F. Fukuyama pare inevitabilă. Astfel, cu ajutorul lui Habermas se urmăreşte identificarea naturii umane în viitor, cercetarea având un pronunţat caracter etic; cu ajutorul lui Fukuyama se încearcă o refacere a conceptului de natură umană într-o cheie ce poate fi numită „neo-aristotelică”. Autorul este de părere că natura umană nu poate fi schimbată, chiar dacă, prin aplicarea tehnologiilor moderne în domeniul vieţii, se pot modifica multe elemente „accidentale” din fiinţa umană sau pot fi influenţate relaţiile umane şi sociale: persoana umană nu poate fi modificată niciodată în structura ei de bază. Fiind o natură umană individualizată într-o entitate singulară, persoana este garanţia unităţii omului. Articolul conţine câteva justificări ale acestei teze, deoarece analizează pe scurt conceptele de boală şi de terapie şi se întârzie ceva mai mult asupra riscurilor pe care le prezintă înţelegerea reducţionistă a conţinutului unei realităţi. În final autorul arată cât de importantă este înţelegerea corectă a conceptului de natură umană în domenii precum antropologia filozofică, bio-etica, ştiinţele politice, morale, educaţionale.

F. Pajer

L’educazione cristiana e il nuovo umanesimo.

Autorul porneşte de la observaţia că civilizaţia occidentală cunoaşte o progresivă diminuare a valorilor etice şi valorice, simbolice şi religioase pentru că este departe de om şi de nevoile lui reale. În prima parte, autorul prezintă diferite perspective umaniste din secolul al XX-lea şi evidenţiază caracterul lor parţial şi, uneori, contradictoriu. Acest caracter este moştenit şi de umanismul post-modern, care reprezintă o adevărată provocare pentru educaţia de tip creştin. Provocarea post-modernităţii comportă mai multe elemente: prezenţa împreună a mai multor viziuni despre lume; pierderea semnificaţiei unui anumit model de antropologie şi educaţie creştină; unitatea persoanei este ameninţată de un bogat evantai de rupturi structurale şi culturale (ruptura dintre progres şi valorile spiritului, distincţia radicală uneori între sfera publică şi cea privată); lipsa de consistenţă culturală a faptului creştin. În partea a doua, articolul pune în lumină condiţiile necesare pentru a putea răspunde la provocarea formării omului în post-modernitate. Iată câteva dintre ele: asumarea criteriului complexităţii, identificarea unei strategii a „creşterii în înţelepciune”, un răspuns la imperativul etic al responsabilităţii personale. În final, autorul preia îndemnul Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea din enciclica Fides et ratio (nr. 107) şi pledează pentru o privire în adâncurile fiinţei umane, acolo unde se formulează dorinţa de adevăr şi de sens.

W. Müller Provocările evanghelizării în Asia: cazul Chinei.

Evanghelizarea Asiei e privită de autor ca o provocare între misiunea solemnă încredinţată de Isus ucenicilor săi, investirea de energii enorme în realizarea acestei misiuni şi rezultatul prezenţei Bisericii pe continentul asiatic. După expunerea principalelor momente istorice ale evanghelizării Asiei, în general, şi a Chinei, în special (evanghelizarea apostolică prin sfântul Bartolomeu şi sfântul Toma, caldeeană, franciscană şi iezuită, prin sfântul Francisc Xaveriu şi prin Matteo Ricci), şi prezentarea controversei riturilor, autorul face o incursiune în problematica actuală a activităţii misionare a Bisericii în China, subliniind atât aspectele pozitive ce impulsionează comunitatea pe drumul credinţei creştine (biserici şi sanctuare, seminare şi mănăstiri, mijloace de comunicare), cât şi aspectele istorice dureroase ce marchează viaţa acestei comunităţi (persecuţia ce continuă şi în ziua de astăzi, criza de autoritate a Bisericii şi divizarea acesteia în interpretarea jurisdicţiei petrine, relaţiile diplomatice încordate cu Sfântul Scaun etc.). În altă ordine de idei, evanghelizarea nu întâmpină probleme din partea altor religii, ci, mai degrabă, dificultăţile sunt generate de materialism, de dorinţa de putere cu orice preţ şi de decăderea conştiinţei morale. Astfel, provocarea evanghelizării din China de astăzi are o strânsă legătură cu situaţia credinţei creştinilor din lumea întreagă, fiind o provocare pentru viaţa de credinţă a întregii Biserici.
G. Njen

A fi creştin şi a fi african.

Relatarea Mons. Njen prezintă într-un stil atractiv şi vivace istoria şi situaţia evanghelizării în Africa. Nu lipsesc din această relatare exponenţii de seamă ai culturii creştine africane moderne, precum cardinalul Arinze sau părintele Jean Marc Elá, cum, de altfel, nu lipsesc nici referirile la experienţa sa personală. Ideea ce transpare din această relatare este aceea că a fi creştin în societatea africană de astăzi presupune, înainte de toate, a te recunoaşte ca atare, înseamnă să-ţi iubeşti spaţiul socio-cultural căruia îi aparţii, să-i apreciezi părţile bune şi rele, primind moştenirea creştină, salvând-o şi transmiţând-o mai departe.

Dialoguri, comentarii, întrebări (II)
Masă rotundă (II): W. Dancă, V. Possenti, F. Pajer, W. Müller, G. Njen, J. McCann:

Puncte fierbinţi şi perspective ale evanghelizării Bisericii Catolice în Europa, Asia, Africa şi America.

FILE DE ARHIVĂ
RECENSIONES
INDICATIONES

Dialog teologic VI/12 (2003)

Dialog teologic VI/12 (2003), Apologia creștinismului și provocările modernității, 242 p., 17×24, 8 RON.

Cumpara online de la Libraria Sapientia
Vizualizeaza online aici.

EDITORIAL

W. DANCĂ, Pentru adevăr: Petru sau Pilat?
Editorialul subliniază faptul că, în contextul în care trăim astăzi, o chestiune importantă este atitudinea faţă de adevăr, care pare pervertită şi tensionată; se constată că nu suntem pregătiţi să căutăm şi să acceptăm adevărul. Printre alte cauze, se aminteşte că omul de astăzi este invadat din toate părţile de contradicţii, falsităţi, minciuni şi erori. Deoarece reacţia în faţa neadevărurilor este destul de firavă, Biserica trebuie să-şi asume misiunea de a vesti forţa eliberatoare a adevărului cu mai mult curaj şi convingere. Pornind de la două modele de atitudine faţă de adevăr – Petru care se îndepărtează şi apoi se apropie de adevăr şi Pilat care este indiferent faţă de adevăr –, editorialul pledează pentru atitudinea sfântului Petru, cel care a greşit minţind şi renegându-l pe Cristos, dar, în cele din urmă, a găsit calea spre Adevăr.

COMUNICĂRI

R. FISICHELLA, Apologetica moderna e le sfide del mondo contemporaneo
În acest articol, episcopul Fisichella susţine că trebuie regândite în termeni actuali sarcinile care îi revin teologiei fundamentale, deoarece contextul cultural din zilele noastre este schimbat în mod profund de „cogito”-ul cartezian şi de dimensiunea subiectivă a cunoaşterii umane, introdusă de Kant. Această situaţie culturală se verifică în mod deosebit în Occident, unde teologia fundamentală face eforturi mari de a găsi un răspuns la unele întrebări, precum „cine este omul?”, „ce este natura?”, „cine este Dumnezeu?”. Chiar dacă acest cadru cultural este greu de definit, sau tocmai de aceea, apologetica propune cu tărie necesitatea adevărului şi relaţia lui cu afirmaţiile credinţei creştine. În consecinţă, autorul arată că este necesar să vorbim astăzi despre adevăr cu multă pasiune, curaj şi iubire. Dar despre care adevăr este vorba? Despre un adevăr care ţine de identitatea subiectului ce trebuie să explice unui interlocutor de ce şi cum trebuie să vorbească despre el. Astfel, pentru un teolog, adevărul are un chip, şi anume Isus din Nazaret. În cheia filozofiei moderne, adevărul este un dar ce se oferă pe sine, iar în cea a teologiei contemporane, adevărul înseamnă iubire şi libertate. Dar, în zilele noastre, chestiunea adevărului implică şi problema religiei adevărate, deci a relaţiilor dintre religii, care, potrivit Conciliului al II-lea din Vatican, trebuie să fie caracterizate de respect şi dialog. În final, autorul invită pe fiecare să caute şi să tindă spre adevăr.

Ş. LUPU, Adevărul în teologia sfântului apostol şi evanghelist Ioan
Autorul articolului porneşte de la întrebarea, devenită clasică, „ce este adevărul?” şi intenţionează să descopere dacă există o concepţie specific creştină despre adevăr. Fundamentul studiului îl constituie scrierile sfântului apostol şi evanghelist Ioan, cel care a impregnat cu viziunea sa concepţia creştină despre adevăr. Astfel, în prima parte a articolului, autorul arată originalitatea concepţiei sfântului Ioan despre adevăr, în comparaţie cu tradiţia iudaică, pe de o parte, şi gândirea elenistă şi gnostică, pe de altă parte. În partea a doua, autorul analizează diferitele texte ioanice în care se face referinţă la adevăr, structurându-le în trei categorii: Cristos şi adevărul, Duhul Sfânt şi adevărul şi credinciosul şi adevărul. Din această analiză rezultă că adevărul în sens creştin, spre deosebire de concepţiile profane, este mult mai complet şi mai sintetic. El reuneşte în sine diferite aspecte pe care le găsim răspândite, dar izolat, în alte sisteme. Elementul unificator al sintezei creştine este ideea de revelaţie. Termenul adevăr, în sens creştin, nu-l indică, aşadar, pe Dumnezeu în el însuşi, ca în metafizica clasică, ci revelaţia lui Dumnezeu. În limbaj creştin, „adevărul lui Dumnezeu” nu este substanţa divină, ci revelaţia care vine de la Dumnezeu, adică revelaţia planului său salvific ce şi-a găsit împlinirea definitivă în Isus Cristos. Concepţia creştină despre adevăr este totalizatoare. Ea este, în acelaşi timp, memoria trecutului, deschidere spre misterul lui Dumnezeu, speranţă escatologică şi asimilare existenţială. Aceste patru dimensiuni ale adevărului creştin pot fi trăite numai în credinţă, în speranţă şi într-o viaţă de iubire.

E. FERENŢ, Cristologia lui Hans Urs von Balthasar (1905-1988)
Înainte de a face o introducere în gândirea teologică a lui H.U. von Balthasar, autorul acestui studiu îl introduce pe cititor în viaţa personală a teologului elveţian, punctând momentele importante ale vieţii sale sacerdotale. Elementele esenţiale ale cristologiei lui von Balthasar sunt descrise pornind de la câteva noţiuni fundamentale: supranaturalul, frumosul supranatural şi kataloghia sau preamărirea lui Dumnezeu prin smerire. În concluzie, autorul studiului susţine că specificul cristologiei lui von Balthasar este strălucirea Celui Preafrumos care, întrupându-se din sânul Fecioarei Maria, l-a preamărit pe Tatăl prin smerirea şi kenoza tăcerii din Sâmbăta Mare a Celui Răstignit şi Îngropat. Aşadar, potrivit teologiei lui von Balthasar, Cristos este figura istorică a Dumnezeului nevăzut, universalul – concret, pléroma dumnezeirii, care, recapitulând revelaţia, manifestă plenar şi definitiv iubirea lui Dumnezeu, mântuind astfel omul. În acest Om Preafrumos, orice ideal devine real.

M. BLAJ, Teologia pluralistă a religiilor
Articolul scoate în relief faptul că, pentru teologia creştină de la începutul mileniului III, pluralismul religios este o adevărată provocare. Lucrul acesta este confirmat de numeroasele dezbateri în teologia religiilor, în care se înregistrează mai multe tendinţe – ecleziocentrică, teocentrică cu o cristologie normativă, teocentrică cu cristologie non-normativă – şi paradigme: regnocentrică, logocentrică şi pneumatocentrică. Studiul se concentrează asupra teologiei pluraliste a religiilor, un curent teologic apărut în modernitatea recentă, şi ilustrează premisele acestuia: transcendenţa radicală implică un discurs apofatic, revelaţia are un caracter simbolic, experienţa implică perspectivismul, mântuirea este criteriul hermeneutic al adevărurilor religioase. Problema centrală în această teologie recentă este de ordin cristologic; astfel, depăşirea paradigmei teocentrice înseamnă ignorarea lui Cristos (Isus Cristos este un mit, Cristos nu este Isus, Cristos este un ilustru necunoscut, Logosul este transcendent în mod radical, Cristos nu este Mesia) şi accentuarea regnocentrismului. Autorul evaluează teologic aceste tendinţe şi pledează pentru creştinism ca „religio vera” şi arată că, în ordinea mântuirii, Isus Cristos are un rol unic şi universal.

V. POSSENTI, Noi che non sappiamo affatto che cosa sia la persona umana
Articolul caută să răspundă la întrebarea: ce anume face ca omul să fie om şi persoană? De aceea, mai întâi se face o scurtă incursiune în peisajul filozofic din zilele noastre, apoi se precizează câteva elemente cadru pentru întrebarea despre om în modernitatea filozofică. Astfel, autorul trece la analiza caracteristicilor persoanei, care, din punct de vedere ontologic, se mişcă în jurul a trei concepte cheie: demnitate, adevăr şi libertate. Pe urmele sfântul Toma de Aquino, se afirmă că „persona significat id quod este perfectissimum in tota natura, scilicet subsistens in rationali natura” şi se subliniază îndeosebi faptul că persoana umană este un centru de unificare dinamică, este o totalitate concretă, care se vede în analiza raportului dintre demnitate şi libertate. După o scurtă digresiune asupra reducţionismului şi a ceea ce este ireductibil în om, autorul verifică demnitatea omului în două domenii, astăzi în criză: ideea de umanism şi educaţia „liberală” din universităţi. În fine, autorul pledează pentru un umanism menit să reprezinte tensiunea spre realizarea esenţei sau naturii umane şi un parcurs de formare care să fie pătruns de principiul-adevăr.

Cl. IANUŞ, Dimensiunea antropologică a mişcărilor religioase contemporane
Naşterea şi proliferarea în timpurile noastre a noilor mişcări religioase are loc pe fundalul unei rupturi culturale. Fenomenul apariţiei noilor mişcări religioase este o invitaţie pentru membrii Bisericii de a se analiza şi de a-şi recunoaşte responsabilitatea în apariţia şi proliferarea acestor noi forme de religiozitate. Articolul prezintă şi evaluează din punct de vedere creştin două mişcări, pe care autorul le-a considerat mai provocatoare în contextul local – prin modul cum se infiltrează şi câştigă aderenţi (Mişcarea New Age), prin organizarea bine pusă la punct, numărul adepţilor şi prin misionarismul exagerat (Martorii lui Iehova). În fine, articolul pledează pentru marea afirmaţie antropologică a Bisericii lui Cristos de la începutul mileniului al treilea: misterul omului nu va putea fi înţeles decât în misterul lui Cristos.

A. MATTHEWS, Quo vadis knowledge? Quid ulterius? In search for a solution to the epistemological crisis
Articolul caută să răspundă la un set de trei întrebări. Prima întrebare: care este situaţia reală a cunoaşterii astăzi? Pentru a găsi un răspuns, autorul analizează ideile despre această temă, exprimate de doi filozofi contemporani – J. Habermas şi J.-F. Lyotard –, care ne conduc la concluzia că faptul cunoaşterii înseamnă experienţa unei situaţii de criză. De aici, a doua întrebare: cum putem să ieşim din această situaţie de criză? În acest sens, autorul trece în revistă acele mişcări ale modernităţii şi postmodernităţii, care au menirea de a găsi direcţia, unitatea, validitatea şi finalitatea diferitelor forme de cunoaştere. În final, apare a treia întrebare: care este soluţia la actuala criză epistemologică şi culturală? Autorul îşi exprimă convingerea potrivit căreia cunoaşterea sub toate formele şi cu toată bogăţia sa are nevoie de o coloană vertebrală, care în acest caz este metafizica.

I. TAMAŞ, Instrumentele de comunicare socială în legislaţia Bisericii
În acest studiu, autorul îşi exprimă părerea potrivit căreia trei sunt temele fundamentale în care e structurată problema instrumentelor de comunicare socială în legislaţia canonică: a) dreptul Bisericii de a poseda asemenea instrumente; b) întreaga Biserică (episcopi, preoţi, călugări, laici) trebuie să se angajeze în apostolatul comunicării sociale; c) utilizarea acestor instrumente nu trebuie să dăuneze în vreun fel credinţei şi moralei catolice. Sintetizând, s-ar putea folosi trinomul: a avea – a utiliza – a supraveghea. Codul actual tratează despre comunicarea socială în nouă canoane, dintre care două (822 şi 823) constituie prima parte a titlului De instrumenti communicationis socialis et in specie de libris. Celelalte şapte canoane sunt plasate în diferite secţiuni ale codului. În plus, există două canoane (772 § 2 şi 831 § 1 şi 2) ce tratează în mod separat despre ziare, radio şi televiziune. Lucrarea de faţă condensează in unum aceste norme, ţinând seama de cele trei teme fundamentale: a avea, a utiliza, a supraveghea. Studiul canoanelor – îndeosebi canoanele de bază 747 §1, 822 şi 823 – este atât istoric şi exegetic, cât şi teologic şi pastoral.

C. CADAR, Mass-media în Dieceza de Iaşi
Articolul prezintă modul în care Biserica din Moldova s-a folosit de mass-media în decursul istoriei şi cum stau lucrurile astăzi. Astfel, până la începutul secolului al XX-lea, Biserica a folosit mijloace specifice de comunicare mai ales în activitatea sa de catehizare şi evanghelizare: picturile din biserici, reprezentările teatrale, spectacolele de Crăciun, de Paşti sau cu ocazia marilor sărbători etc. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea apar cărţi şi manuale utile pentru dascăli, preoţi sau credincioşi. Chiar şi în perioada comunistă, Biserica s-a folosit totuşi de unele mijloace: catehismul explicat, calendarul de perete, cărţi de rugăciune şi de cântări, afişiere şi, uneori, spre finalul perioadei comuniste, şi diapozitive sau videocasete. După 1989, mass-media se dezvoltă mai mult decât înainte, iar Biserica din Moldova le foloseşte din plin. Autorul pledează pentru folosirea înţeleaptă a mass-media, susţinând că rolul ei este aproape acelaşi ca al preotului care predică evanghelia şi îi ajută să crească pe cei ce au primit-o.

FILE DE ARHIVĂ
A. MORARU, „Presa catolică locală” în documente arhivistice

RECENSIONES

INDICATIONES

Dialog teologic VI/11 (2003),

Dialog teologic VI/11 (2003), Conciliul al II-lea din Vatican. Adieri peste cortină, 144 p., 17×24, 5 RON.

Cumpara online de la Libraria Sapientia
Vizualizeaza online aici.

EDITORIAL

Wilhelm Dancă, Conciliul al II-lea din Vatican, izvor de reînnoire
În 11 octombrie 2002, s-au împlinit patruzeci de ani de la deschiderea Conciliului al II-lea din Vatican. Pentru noi – credincioşi laici, persoane consacrate, seminarişti şi preoţi –, această aniversare este un prilej potrivit de aducere aminte a modului în care a fost receptat suflul conciliar în România (în special în Arhidieceza de Bucureşti şi Dieceza de Iaşi), fiindcă astăzi, ca Biserică, suntem în parte rezultatul unor opţiuni pastorale din trecutul recent. De la bun început trebuie spus că, la noi, receptarea şi, apoi, raportarea la conciliu nu s-au desfăşurat în mod normal, cauzele distorsionărilor fiind diferite totuşi de cele pe care le-a întâmpinat Biserica din Vest. După cum se ştie, în vremea convocării şi desfăşurării lucrărilor conciliului, orânduirea social-politică a ţării noastre nu era favorabilă schimbului liber de idei, cărţi, informaţii, experienţe ecleziale, după cum nu era nici pentru circulaţia liberă a persoanelor dintr-o parte în alta a Europei. De aceea, în privinţa cunoaşterii şi adoptării normelor concilare de la Vatican al II-lea în Biserica locală de Bucureşti şi de Iaşi s-a făcut cât s-a putut, în condiţii, cum spuneam, nefavorabile, ceea ce a pus în lumină prin contrast pasiunea până la jertfirea totală de sine a unor preoţi destoinici pentru binele poporului lui Dumnezeu. Despre aceste încercări de raportare la conciliu şi despre păstorii sufleteşti din acele timpuri vorbesc paginile de faţă ale revistei „Dialog teologic”, care adună câteva mărturii de la episcopii şi preoţii în vârstă ce au trăit pe viu anii când aveau loc lucrările Conciliului al II-lea din Vatican şi au fost printre primii ce au căutat să pună în aplicare normele liturgice şi pastorale promulgate de conciliu. Şi pe această cale, un gând de mulţumire adresat tuturor acelora care, în Biserica noastră, au avut de suferit „din cauza” sau „pentru cauza” conciliului.

COMUNICĂRI

ÎPS Ioan Robu, De ieri până astăzi la noi: Conciliul al II-lea din Vatican
Articolul este o mărturie personală a arhiepiscopului de Bucureşti, ÎPS Ioan Robu, care îşi aminteşte de faptul că, până în 1990, s-a simţit şi la noi ceva, dar puţin, din suflul nou al conciliului, care răscolea Biserica universală. Traducerea şi publicarea documentelor a fost posibilă doar după 25 de ani de la încheierea lucrărilor conciliului (1990). Pentru vremea respectivă, conciliul a sosit ca o scrisoare mult întârziată, descoperită şi citită cu greu şi, în general fără entuziasm. Totuşi, în ţara noastră nu am avut o aplicare exagerată a reformei liturgice. Astăzi, chiar dacă mai sunt multe de făcut, suflul conciliului este prezent în Biserica noastră locală. Generaţiile noi de preoţi şi credincioşi nu percep documentele conciliare ca pe o scrisoare întârziată, ci ca un apel proaspăt la responsabilitate şi fidelitate faţă de Biserică.

PS Petru Gherghel, Descoperirea Conciliului al II-lea din Vatican
Articolul începe cu o pledoarie pentru Biserică, care merge înainte, îşi urmează calea, în ciuda ameninţărilor şi încercărilor ce se abat asupra ei. Apoi se prezintă rolul conciliilor, păstrarea adevărului mântuitor nealterat, şi se formulează câteva întrebări despre Conciliul al II-lea din Vatican în lumina situaţiei anormale în care se afla Biserica noastră locală: fără episcop pentru multă vreme şi separată vizibil de Sfântul Părinte pentru mulţi ani. Cu toate acestea, Biserica noastră a aparţinut ontologic la realitatea Bisericii însăşi. Conţinutul central al articolului aruncă o privire rapidă asupra Romei, unde avea loc conciliul, şi asupra Iaşului, unde se căuta răspândirea informaţiilor despre conciliu: cartea lui B. Häring, Vatican al II-lea pentru toţi, şi preotul tipograf Ioan Ciuraru au avut un rol semnificativ în această lucrare de cunoaştere a documentelor conciliare. În final, autorul articolului se întreabă: ce am făcut noi din viaţa creştină, acum, la 40 de ani de la convocarea conciliului?

PS Aurel Percă, Teologia morală între vechi şi nou
Acest articol susţine o idee de fond, şi anume că, în domeniul vieţii morale, a existat mereu o tendinţă de trecere de la „vechi” la „nou”. În consecinţă, articolul ilustrează cum a avut loc trecerea de la morala cauzistică la morala inspirată din învăţătura Conciliului al II-lea din Vatican. Sunt prezentate în continuare primele începuturi de reînnoire, prin care se căuta un nou model de teologie morală. Oricum, trecerea de la „vechi” la „nou” s-a făcut lent. După ce se prezintă „teologia morală” în desfăşurarea conciliului şi după terminarea lucrărilor conciliului, articolul prezintă pe scurt dimensiunile caracteristice ale noului model de teologie morală, şi anume dimensiunea personalistă şi cea comunitară. În final, este analizată situaţia de reînnoire a teologiei morale în Seminarul din Iaşi, paşii grei care s-au făcut de la mentalitatea unor manuale cu un pronunţat caracter individualist, psihologic şi juridic la mentalitatea unor manuale ce pun în evidenţă perspectiva biblică, istorică şi eclezială a moralei.

Vladimir Petercă, Reflecţii asupra Conciliului al II-lea din Vatican
Articolul susţine că toate greutăţile pe care le-au întâmpinat atât părinţii conciliari, cât şi păstorii şi credincioşii în a pătrunde şi aplica normele şi învăţătura Conciliului al II-lea din Vatican au fost spre binele Bisericii. În acest sens, autorul articolului îşi aminteşte de munca de laborator pe care au desfăşurat-o preoţii din generaţia 1968 în a pregăti cântul bisericesc şi o dă ca exemplu de lucrare benefică pentru viaţa Bisericii. Dar amintirile despre conciliu sunt legate de patru personalităţi pe care le evocă: papa Paul al VI-lea, teologul K. Rahner, cardinalul König şi episcopul R. Lettmann, acesta din urmă fiind secretarul cardinalului Döpfner, un personaj important în elaborarea temelor sociale de la conciliu. În final, autorul se întreabă dacă aşteptările conciliului au fost împlinite şi, pentru a ajunge la aşa ceva, susţine că e necesară o convertire permanentă a Bisericii la spiritul conciliar.

Eduard Ferenţ, Un nou suflu în teologia dogmatică
Autorul articolului spune că, pe când Ioan al XXIII-lea deschidea Conciliul al II-lea din Vatican, la 11 octombrie 1962, avea aproape un an de preoţie. De aceea, poate spune că şi-a trăit preoţia în lumina conciliului în condiţiile ecleziale şi sociale ale unei ţări comuniste ostile Bisericii Catolice şi, în consecinţă, conciliului. Conferinţa este o mărturie despre condiţiile în care, în calitate de preot catolic şi de profesor de teologie, începând de la 1 ianuarie 1962, a cunoscut şi aplicat învăţătura Conciliului al II-lea din Vatican în timpul ministeriului său sacerdotal. Mărturia cuprinde trei momente: primul se referă la perioada de la noi imediat premergătoare conciliului; al doilea se raportează la perioada anilor 1967-1975, adică la anii aplicării conciliului în contextul nostru eclezial; ultimul moment priveşte perioada postconciliară dintre anii 1975-2003.

Claudiu Dumea, Aplicarea reformei liturgice
Expunerea are ca temă implementarea (termen preluat din limbajul de lemn al politicienilor) reformei liturgice la noi. Reformă, un alt cuvânt discreditat de politicieni. Când spune „la noi”, autorul se referă la Diecezele de Iaşi şi de Bucureşti. Nu este vorba de o expunere ştiinţifică, sistematică, documentată istoric, exhaustivă, ci de nişte amintiri personale, fragmentare, din anii ’70-’80.

Mons. Anton Lucaci, Adieri conciliare peste Cortină
Autorul articolului răspunde invitaţiei de a prezenta o temă de drept bisericesc sau de a da o mărturie „personală” legată de Conciliul al II-lea din Vatican, optând pentru cea de-a doua variantă cu o premisă relativ la prima. Astfel, este cunoscut faptul că revizuirea legilor bisericeşti, anunţată în mod public de papa Ioan al XXIII-lea odată cu decizia convocării conciliului ecumenic, urma să traducă în norme disciplinare opera conciliară. Reforma legislaţiei canonice s-a concretizat în urmă cu 20 de ani, prin promulgarea noului Cod de drept canonic. Autorul aminteşte că, în timpul studiilor sale la Roma, reforma dreptului „plutea în aer, departe, în largul mării” şi subliniază existenţa în acea perioadă post-conciliară a unei atitudini, destul de difuză, ostilă dreptului bisericesc. „Acea febră de care suferea trupul Bisericii a trecut”: este constatarea celor aproximativ 450 de canonişti, cu ocazia comemorării solemne a două decenii de la promulgarea noului Cod de drept canonic (24.01.1983). Adierile conciliare peste Cortină până la noi pot fi ilustrate prin episodul lui Ilie, din 1Rg 19,11-12: „Domnul nu este în vijelie, cutremur, foc, ci în adiere de vânt lin”. Deşi nu a avut un contact direct cu Conciliul al II-lea din Vatican, adierea Duhului Sfânt a ajuns şi în Biserica noastră, fiind scutită poate de vijelia, de cutremurul, de focul care s-au abătut în unele sectoare din Bisericile din lumea liberă.

Francisca Băltăceanu, Traducerea documentelor Conciliului al II-lea din Vatican în limba română
În articol se arată că s-a realizat, aşa cum s-a putut în condiţiile de atunci, o primă traducere, în lumea catolică din Moldova, traducere care a circulat dactilografiată, în cerc foarte restrâns, probabil doar la Seminar şi la unii preoţi. Odată cu venirea ÎPS Ioan Robu la conducerea Arhidiecezei de Bucureşti, s-au deschis şi aici noi posibilităţi de lucru. În 1987, el a iniţiat şi a încredinţat unei echipe de la arhiepiscopie realizarea unei forme publicate a traducerii, care să îmbine corectitudinea cu accesibilitatea. La început era vorba de o revizuire a traducerii existente deja; după puţină vreme, s-a constat că procedeul ar fi implicat o muncă imensă, cu rezultate aproximative. De acord cu Preasfinţitul, s-a luat hotrărîrea de a face o nouă traducere, ţinând seama, evident, ori de câte ori era util, de ceea ce se lucrase deja.

Anton Dancă, Vocaţia la preoţie şi la viaţa consacrată
Articolul-mărturie arată faptul că autorul nu a avut prea multe informaţii despre Conciliul al II-lea din Vatican, dar a sperat într-o schimbare mai bună şi în viaţa Bisericii din Dieceza de Iaşi, încercată atât de greu, începând mai ales cu anul 1948, când au fost desfiinţate seminariile şi mănăstirile. Mulţi tineri, care mai aveau un pas până la atingerea idealului sacerdotal, şi multe persoane aspirante la viaţa consacrată, ba chiar şi cele care aveau voturile puse pe viaţă, au trebuit să se întoarcă în familiile lor, şi aşa destul de împovărate, fiindcă rănile războiului încă nu se cicatrizaseră. Unii tineri, văzând vitregia timpurilor, s-au înscris la alte şcoli, dacă li s-a permis, iar alţii au intrat în viaţa de familie. Pe atunci, ca de altfel şi azi, oamenii nu erau obişnuiţi să vadă cum „Dumnezeu scrie drept pe rânduri strâmbe”. Persoanele consacrate se adunau în biserică pentru ore în şir de adoraţie, adunau bani ca să plătească Liturghii pentru timpuri mai bune, se îngrijeau de împodobirea altarelor cu flori, în a-şi oferi serviciile la parohie ori de câte ori era necesar aportul lor etc. Încetul cu încetul, văzând exemplul lor, alte tinere se apropiau cu sfială spre a le cere câte o îndrumare spirituală, simţind în suflet că şi ele ar putea să-l slujească pe Isus în viaţa consacrată. Autorul este de părere că mulţi tineri îşi datorează chemarea lor rugăciunilor şi jertfelor acestor persoane alungate din mănăstiri.

SCURTE MĂRTURII DIN DIECEZĂ

Ioan Sociu, Despre muzica sacră
Dumitru Patraşcu, Despre apostolatul preoţesc
Ştefan Erdeş, Dificultăţi în receptarea Conciliului al II-lea din Vatican
Ieronim Budulai, Scurtă evocare a convocării Conciliului al II-lea din Vatican File de istorie
Violeta Barbu, Sinoadele locale din Ucraina, Polonia şi Constantinopol în epoca Contrareformei
Fabian Doboş, Sinodul de la Cotnari – 6 noiembrie 1642

FILE DE ARHIVĂ

Mons. Petru Pleşca, Predici şi corespondenţă
Pr. Mihai Rotaru, Despre dogmele de la Conciliul al II-lea din Vatican

RECENZII