Dialog teologic XVIII/35 (2015)

Dialog teologic XVIII/35 (2015), Conciliul al II-lea din Vatican: „semn al timpului” pentru Biserică şi pentru lume (II), 140 p., 17×24, ISSN 1453-8075, 9 lei.

Cumpara online de la Libraria Sapientia
Vizualizeaza online aici.

Editorial

După cum se ştie, acum 3 luni şi jumătate a mai fost organizat aici la Seminar un simpozion cu aceeaşi tematică legată de Conciliului al II-lea din Vatican.
Prin aceste două simpozioane, aşa cum subliniam şi atunci, ne propunem să readucem în atenţie, spre studiu, cercetare şi reflecţie istorico-teologică, documentele Conciliului, datorită rolului extrem de important pe care l-au avut în istoria recentă a Bisericii.
La simpozionul precedent au fost prezentate opt documente, iar astăzi vor fi prezentate celelalte opt.
Este cunoscut faptul că toate aceste documente reprezintă rodul a cel puţin trei ani de dezbateri intense, profunde şi fructuoase ce au avut loc la Conciliul al II-lea din Vatican din partea reprezentanţilor întregii Biserici Catolice şi nu numai.

Petru Gherghel
Christus Dominus Decree Concerning the Pastoral Office of Bishops in the Church

I am pleased to participate, although not in person, in this academic meeting organized by the Roman-Catholic Theological Institute of Iasi and the Faculty of Roman-Catholic Theology within the Al. I. Cuza University, and I take this opportunity to express to the rector Fr. Benone Lucaci, PhD, organizer of this symposium, to Fr. Stefan Lupu, PhD, to the fathers associate professors, seminarians, guests and to all participants, a warm welcome accompanied by a wish for heavenly blessing and for distinguished achievements in the mission to continue the analysis of the great Second Vatican Council and to share to all believers, but not only, the richness of the holy teachings developed with a true spirit of faith by the Council Fathers under the coordination of the Holy Father, Saint John XXIII and Blessed Paul VI.
Daniel Iacobuţ

The principle of active participation in Sacrosanctum Concilium

L’articolo si propone di approfondire i fondamenti teologici del principio della partecipazione liturgica nel documento conciliare Sacrosanctum Concilium e di mostrare la sua attualità a 50 anni dall’evento conciliare.
La partecipazione attiva alla liturgia è richiesta dalla stessa natura della liturgia, in quanto ogni celebrazione liturgica è azione sacra per eccellenza compiuta da Cristo in unione con il suo corpo mistico, la Chiesa. Siccome la Chiesa è “stirpe eletta, sacerdozio regale, nazione santa, popolo acquistato” (1 Pt 2,9; cfr 2,4-5), tutto il popolo cristiano ha, in forza del battesimo, il diritto e il dovere di partecipare attivamente alla liturgia. Tale partecipazione nu riguarda quindi solo i ministri dell’altare ma l’intera assemblea liturgica, con tutti i suoi membri battezzati. L’oggetto ultimo della partecipazione liturgica è il mistero della fede, al quale si arriva attraverso i riti e le preghiere delle azioni liturgiche.
La partecipazione al mistero della fede attraverso i riti e le preghiere deve essere attiva, consapevole, interiore ed esteriore, piena e fruttuosa. Il suo frutto più rilevante è l’accoglienza della salvezza nell’esistenza attraverso una vita di comunione con Dio e i fratelli. Per questo rappresenta ancora a 50 anni dal Concilio lo scopo principale della pastorale liturgica di ogni Chiesa locale.

Parole chiave: Vaticano II, Sacrosantum Concilium, partecipazione, liturgia.

Cornel Berea
Nostra Aetate. Alla ricerca dei fratelli

L’articolo intende presentare la dichiarazione Nostra Aetate e la sua attualità per la Chiesa di oggi. Partendo dal modo in cui furono percepite, durante il Concilio Vaticano II, le relazioni tra la Chiesa e le religioni non cristiane, l’Autore analizza il contenuto della Dichiarazione, mettendo in evidenza soprattutto la dottrina conciliare sul nostro rapporto con l’ebraismo. Un’attenzione speciale è concessa anche allo sviluppo dottrinale post-conciliare in merito a tale rapporto. L’articolo analizza brevemente sia i documenti importanti del magistero, sia l’atteggiamento da parte ebraica verso i cristiani. L’urgenza di ritrovare nell’ebraismo quelle radici che molte volte abbiamo perso durante la storia fa apprezzare particolarmente gli attuali gesti profetici di Papa Francesco. La ricerca dei fratelli maggiori passa attraverso un’attenzione rinnovata al vocabolario che usiamo, come anche agli errori da evitare nel futuro.

Parole chiave: Nostra Aetate, cristianesimo-ebraismo, religioni non cristiane.

Maximilian Pal
Orientalium Ecclesiarum. Alcuni principi giuridici sulle Chiese orientali cattoliche

Orientalium Ecclesiarum is noteworthy primarily for its exaltation of the equal dignity and relative autonomy of the Eastern patriarchates and its specific prescriptions for increased communion with the separated Orthodox. While this brief document lacks the extensive ecclesiological discussion of Lumen Gentium and Unitatis Redintegratio, its treatment of these two matters gives insight into how the Council interpreted and applied its ecclesiology. The decree’s treatment of the patriarchates makes clear that the particular Churches are essential to the Church’s constitution. They exist by right, not by concession, and on equal terms as regards dignity and jurisdiction, being answerable to none but the supreme authority in the Church. The Pope is considered only in his role as Supreme Pontiff, not as Latin patriarch, to avoid giving any impression that the Latin Church enjoys any jurisdictional superiority over the Eastern Churches. The relative autonomy of the Eastern Churches would be matched by that of future patriarchates, as envisioned by the Council. Thus the Church might adapt to the diversity of the world’s cultures by organizing herself in the ancient system of patriarchates and autonomous eparchies.
In the post-Conciliar period, only the second aim of Orientalium Ecclesiarum was effectively implemented. There is increased communion in sacramental and extra-sacramental practices between Eastern Catholics and Orthodox, mainly to meet the pastoral needs occasioned by geographic dispersion. Yet the expected restoration of patriarchal status never really occurred, as the Eastern patriarchates tend to be governed under a common rule imposed by the supreme authority through the Congregation for the Oriental Churches, which imposes even the norms of ecumenism and other reforms.
Keywords: Orientalium Ecclesiarum, Council Vatican II, Eastern Catholic Church, canon law legal principles, equal dignity, practices sacramental.

Iulian Faraoanu
Gioia per la salvezza di Dio in Sof 3,14-17

The Book of Zephaniah has a multitude references to the Lord’s Day and to the salvation associated to this event. The text of Zeph 3:14-17 offers an example of the right attitude of the people to the salvation of YHWH in that coming day. The prophet often invites the people to the joy and offers motivations for this kind of attitude.
This paper intends to present a linguistic, literary and semantic analysis of the most important words used by the author to express his message in Zeph 3:14-17. The analysis is folowed by some theological ideas keeping in mind the hystorical situation of the prophetical oracles. All this confirms the main theme of Zephaniah’s text: the joy for God’s salvation.

Keywords: joy, salvation, Sion’s daughter, fear, rejoice.

Damian Patraşcu
Decreto per il rinnovamento della vita religiosa Perfectae Caritatis

Il presente studio tratta della storia, contenuti e applicazione del decreto conciliare Perfectae caritatis. Come si può ben osservare, anche la storia di questo documento è passato attraverso tante controversie e difficoltà di varie genere prima di arrivare alla sua redazione finale. Nonnostante la chiarezza nella presentazione del rinnovamento alla quale è chiamata la vita consacrata, la sua applicazione non è stata liscia, avendo bisogno di ulteriori pareri da parte dei Romani Pontefici e delle diverse Congregazioni della Curia Romana.
Parole chiave: vita consacrata, congregazione, rinnovamento, voti, formazione, consacrazione, disciplina, matrimonio, istituti religiosi, stato di perfezione, matrimonio.

Iosif Enăşoae
La nature humaine degrade, la principale cause de la crise de la famille et de la société

Le mot crise semble être le plus fréquent sur les lèvres des hommes de notre temps. De part le monde entier, on parle beaucoup des crises économique, sociale, familiale et celle des valeurs. Beaucoup veulent découvrir les causes de ces crises perpétuelles afin de proposer des solutions pour y remédier. Une simple étude des causes ne suffit pas pour les identifier. Une recherche plus approfondie est nécessaire, celle de la foi humaine et chrétienne qui dépasse les limites de la raison humaine et qui regarde les réalités de l’existence dans une autre perspective. A travers la puissance de la foi on peut arriver à la découverte de la véritable cause qui a généré la crise actuelle de notre société. La foi, fondée sur la Révélation biblique, nous montre que la véritable cause de la crise de la société humaine est la rébellion des premiers gens contre Dieu, à savoir le péché originel. Il a produit la plus grande catastrophe de la nature humaine, en la blessant grièvement et en la faisant esclave de sa propre impuissance et du Diable. La vraie cause de tous les maux sociaux est le péché originel qui a gravement blessé la nature humaine.

Mots-clés: la crise de la famille, les causes, la raison, la foi, le péché, la nature blessée.

Dialog teologic XVII/34 (2014)

Dialog teologic XVII/34 (2014), Conciliul al II-lea din Vatican: „semn al timpului” pentru Biserică şi pentru lume (I), 122 p., 17×24, ISSN 1453-8075, 9 lei.

Cumpara online de la Libraria Sapientia
Vizualizeaza online aici.

Editorial

După cum se ştie, în programul activităţilor academice din Institutul nostru, din ultimii ani, sunt incluse, printre altele, şi două simpozioane care se desfăşoară de obicei toamna şi, respectiv, primăvara.
Pentru simpozioanele din acest an universitar, ne-am propus, în colaborare cu Facultatea de Teologie Romano-Catolică, din cadrul Universităţii „Al.I.Cuza”, să readucem în atenţie spre studiu, cercetare şi reflecţie documentele Conciliului al II-lea Vatican, datorită importanţei acestora în istoria recentă a Bisericii dar şi contextului eclezial de aniversare a 50 de ani de la desfăşurarea acestui Conciliu.
În acest sens, intenţionăm să oferim o ocazie specială pentru o reflecţie istorică şi teologică a acelui eveniment extraordinar care a marcat profund viaţa Bisericii catolice contemporane atât în interiorul ei, cât şi în raport cu societatea şi cultura contemporană şi în relaţie cu celelalte confesiuni sau religii.
Vom vedea că au existat şi există încă atâtea dezbateri şi probleme legate de receptarea Conciliului în perioada ultimelor decenii.

Cristinel Fodor
Presbyterorum ordinis: utopia or call to holiness?

Il Concilio Vaticano II ha avuto a cuore tutti i problemi della Chiesa. Una particolare attenzione doveva essere accordata alla formazione dei sacerdoti, coloro che devono continuare l’annuncio del Vangelo fini alla fine dei tempi. Il documento Persbyterorum Ordinis traccia le linee fondamentali di una formazione integrale e attuale dei preti.
Le pagini seguenti, partendo dalla situazione odierna, a cinquanta anni dal Concilio, vogliono dare una risposta alla domanda se il documento sulla formazione dei sacerdoti è una utopia o una chiamata alla santità.

Parole chiave: Presbyterorum Ordinis, santità, fromazione, sacerdoti, Vaticano II.

Ştefan Lupu
The dogmatic constitution on the church Lumen Gentium after 50 yers

Beginning with a big picture of the Council, the intended study presents the Dogmatic Constitution on the Church Lumen Gentium. Pointing at the beginning to the genesis of the document, the author describes the content of each chapter, the internal dynamic and the major accents of the Dogmatic Constitution. The important aspects of the Constitution Lumen Gentium, which have had an impact on the life of the Church during the 50 years after the Second Vatican Council, are presented in conclusion.

Cornel Berea
Ad Gentes: storia di un decreto

Questo articolo propone di presentare brevemente il cammino di redazione del decreto conciliare sulle missioni Ad Gentes. Verrà presentata anche la parte dottrinale del decreto, che collega la missione all’invio delle persone Trinitarie con l’invio della Chiesa stessa. La missione è un dovere che fa parte intrinseca della natura della Chiesa.

Parole chiave: missione, Ad Gentes, Concilio Vaticano II.

Fabian Doboş
Unitatis redintegratio decree on ecumenism – the cornerstone of contemporary ecumenism

Lo studio è strutturato in due parti: la prima, basata sul testo del decreto Unitatis redintegratio, e la seconda, che tratta di alcuni personaggi ecumenici che hanno lasciato la loro impronta sulla storia religiosa della Romania.
Nella prima parte sono presentate le cause della separazione tra la Chiesa di Occidente e quella di Oriente, ma anche le proposte fatte dal suddetto decreto in vista di un ecumenismo efficace. Poi sono presi in considerazione gli importanti gesti ecumenici fatti da tre papi: Paolo VI, Giovanni Paolo II e Francesco.
La seconda parte tratta di tre persone che, mediante il loro lavoro ecumenico, hanno aiutato moltissimo al progresso ecumenico in Romania. Prima di tutto viene ricordato il vescovo di Jassy, Mons. Domenico Jaquet (1895-1903), il quale, essendo svizzero, aveva un’orizzonte largo dell’ecumenismo. Un secondo personaggio è il Beato Vladimiro Ghika (1973-1954), il quale ha lavorato per tutta la vita per l’unione delle due Chiese separate nel 1054. L’ultimo momento della seconda parte tratta della visita che il Papa Giovanni Paolo II ha fatto in Romania nel periodo 7-9 maggio 1999.
Parole chiavi: Concilio Vaticano II, Unitatis redintegratio, ecumenismo, Domenico Jaquet, Vladimiro Ghika, Paolo VI, Giovanni Paolo II, Papa Francesco, ortodossia, cattolicesimo.

Cornel Cadar
Inter mirifica: The Church and the mass-media – fifty years together

Tra i documenti emanati dal Concilio Vaticano II, si può identificare anche uno che tratta dell’importanza dei mezzi di comnicazione. Il documento Inter Mirifica vuole partire dalla Parola di Dio (cf. Mc 16,15) e costituirsi uno strumento a favore dell’evangelizzazione.
Il presente lavoro presenta il contenuto del documento conciliare, la storia della sua formazione e gli spunti che offre per la pratica pastorale della Chiesa.

Parole chiave: Inter mirifica, mass-media, evangelizzazione, Vatican II.

Iulian Faraoanu
Ap 21,12-14 nel contesto letterario dell’Apocalisse

The aim of this paper is to present the relationship of the text Rev 21:12-14 with the context of the Revelation.
With respect to the theme, the first step is the delimitation trough a literary analysis. The present purpose is to demonstrate the unity of the biblical fragment. The second step will be the study of the relationships of our text with the context, specially the close context Rev 17-22. All the reflections keep in mind the general structure of the book. In the end it will be a short conclusion on the importance of the text related with John’s intentions.

Keywords: Revelation, textual, literary analysis, New Jerusalem.

Ştefan Grosu
About the Missionary Activity of Pope Francis

The paper proposes to show how Pope Francis presents the missionary activity of the Christian Church in Evangelii Gaudium Apostolic Exhortation and Lumen Fidei encyclical using the narrative method of studying. It is specified that this two pontifical papers have the Gaudim et Spes pontifical document as their reference point. Also, Pope Francis did not forget to mention that the red line of messianism crossed the entire Bible. The framework of study is marked by the consumer society, which although brought prosperity, induces a state of selfishness throughout the world.

Key words: Evangelii Gaudium, Lumen Fidei, faith, human

Iulian Ianus
Il problema del lavoro nell’enciclica Laborem Exercens

l problema del lavoro, nella sua continua attualità, è stato annalizzato dalla dottrina sociale della Chiesa all’interno della “questione sociale”. Cominciando dalla prima enciclica sociale di Leone XIII (Rerum Novarum, 1891) e continuando con tutte le altre encicliche sociali, il Magistero della Chiesa ha approffondito il discorso sul lavoro umano visto in tutta la sua complessità. Sopprattutto nella Laborem Exercens (Giovanni Paolo II, 1981) l’attenzione si dirigge verso gli aspetti fondamentali del tema. Si sottolinea l’importanza e la centralità della persona umana, vista come soggetto del lavoro; l’uomo ha la vocazione e l’obbligo di lavorare e sottoporre la terra. Il lavoro, con le sue dimensioni personal-esistenziale, sociali e teologiche, è uno strumento di piena realizzazione della persona umana. Il senso oggettivo del lavoro, cioé la tecnica, è un vero aiuto per l’uomo; la responsabilità della persona è quella di utilizzare la tecnica in modo da non transformarla da alleata in avversaria. Al di là dell’obbligo di lavorare, l’uomo ha anche il diritto al lavoro: in questo senso, i fattori decisionali devono garantire alla persona umana la possibilità di realizzarsi anche tramite questa via del lavoro.
Parole chiavi: lavoro, questione sociale, tecnica, persona umana, dottrina sociale, bene, vocazione, dovere, responsabilità, enciclica.

Dialog teologic IX/17 (2006)

Dialog teologic IX/17 (2006), Moștenirea Conciliului al II-lea din Vatican. II. Cuvântul și lumea, 292 p., 17×24, 9 RON.

Cumpara online de la Libraria Sapientia
Vizualizeaza online aici.

Alois BULAI

Constituţia dogmatică despre Revelaţia divină Dei Verbum


Problemele suscitate de studiul Sfintei Scripturi şi evoluţia exegezei în perioada dintre Conciliul Tridentin şi a doua jumătate a secolului XX se află la originea Constituţiei dogmatice Dei verbum, unul dintre cele mai importante documente ale Conciliului al II-lea din Vatican. Documentul a oferit noi perspective în ceea ce priveşte înţelegerea textului biblic şi a relansat exegeza catolică. Articolul oferă o evaluare obiectivă şi critică a situaţiei actuale referitoare la lectura şi interpretarea problemelor şi provocărilor majore la care trebuie să răspundă pastorala biblică.

Dei Verbum, în dialog cu pr. Ignace DE LA POTTERIE

Dialogul de faţă subliniază importanţa cuvântului lui Dumnezeu în viaţa Bisericii. Pe el se fundamentează viaţa liturgică, discursul teologic, credinţa şi faptele de caritate. Pentru tradiţia creştină, Sfânta Scriptură conţine adevărul pe care Dumnezeu a dorit să-l comunice, adevărul pentru „mântuirea noastră”. Părintele de la Potterie arată că, în ansamblul documentelor Conciliului al II-lea din Vatican, această constituţie ocupă un loc special. Ea constituie sinteza discuţiilor despre revelaţie, tradiţie şi Sfânta Scriptură şi răspunde întrebărilor fireşti ce privesc cuvântul lui Dumnezeu, relaţia dintre tradiţie şi Sfânta Scriptură, noţiunea de inspiraţie. Interviul se concentrează pe problemele majore dezbătute în această constituţie dogmatică şi îndeamnă la o receptare mai profundă a orizonturilor pe care ea le deschide.

Ştefan LUPU 

Decretul despre apostolatul laicilor Apostolicam actuositatem Până la Conciliul al II-lea din Vatican creştinii laici aveau în Biserică un rol mai degrabă pasiv. Părinţii conciliari au pus în lumină bogăţia valorilor ce se află în conştiinţa credincioşilor laici, ajutorul pe care ei îl pot oferi Bisericii, îndeosebi în sectorul educativ, caritativ sau misionar, un ajutor care este de neînlocuit. Conciliul şi-a propus să-i conştientizeze pe credincioşii laici de faptul că ei sunt mădulare vii ale trupului mistic şi că trebuie să contribuie activ la viaţa Bisericii. Articolul prezintă Decretul despre apostolatul laicilor prin prisma implicaţiilor acestuia în structurile celorlalte documente conciliare referitoare la membrii Bisericii.

Apostolicam actuositatem, în dialog cu d-l Guzmán CARRIQUIRY

Decretul Apostolicam actuositatem răspunde la o necesitate esenţială în Biserică, şi anume aceea de a preciza rolul şi locul pe care laicii îl ocupă în Biserică. Ei nu sunt nişte elemente statistice, lipsite de personalitate, ci sunt membre vii ale trupului mistic al lui Cristos care este Biserica. Printr-o colaborare activă şi constantă cu ierarhia şi clerul, ei pot să realizeze opere frumoase de apostolat. Interviul scoate în evidenţă acest deziderat al decretului şi oferă o interpretare obiectivă a realităţii concrete în care trăiesc creştinii laici şi în care pot să răspândească evanghelia, mai ales, prin exemplul personal.

Ştefan LUPU

Declaraţia privind libertatea religioasă Dignitatis humanae

Libertatea religioasă, înţeleasă ca refuzul oricărei constrângeri umane în ceea ce priveşte atitudinea omului în raportul său cu Dumnezeu, a fost un subiect delicat în istoria umanităţii. În timpurile recente, ea a fost definită ca un drept fundamental al omului şi trebuie tratată ca atare. Conciliul al II-lea din Vatican a făcut cunoscută demnitatea persoanei umane, care se exprimă şi prin intermediul libertăţii religioase, al cărei temei este revelaţia. Articolul analizează conceptul de libertate şi îl transferă în sfera religioasă arătând implicaţiile acesteia în viaţa de credinţă.

Dignitatis humanae, în dialog cu P.S. Clemente RIVA

Unul din aspectele definitorii pentru omenire este trăirea religioasă. Dimensiunea religioasă nu este ceva adăugat omului, ci un dar înnăscut. De aceea, ea nu trebuie să fie niciodată constrânsă de factorii socio-culturali. Dialogul arată că părinţii conciliari, conştienţi de problemele încălcării libertăţii religioase, au votat Declaraţia despre libertatea religioasă Dignitatis humanae, care constituie o contribuţie majoră la buna convieţuire a oamenilor, nu numai ca răspuns la semnele timpului, ci şi ca explicitare a principiilor evanghelice. Declaraţia Dignitatis humanae răspunde provocărilor contemporane: libertatea religioasă, toleranţa, raportul Biserică – stat, ateismul practic, evanghelia şi omul modern.

Ştefan LUPU

Decretul privind activitatea misionară a Bisericii Ad gentes

Misionarismul a fost o caracteristică de bază a Bisericii şi a rămas principala modalitate de răspândire a evangheliei. Decretul despre activitatea misionară a Bisericii Ad gentes a deschis un nou drum pentru reflecţia şi activitatea misionară, fiind rodul mai multor redactări şi discuţii. Articolul prezintă structura documentului şi inserarea acestuia în viaţa Bisericii.

Ad gentes, în dialog cu pr. Jesus LOPEZ GAY

Încă de la întemeierea sa, Biserica a fost trimisă de Cristos să vestească evanghelia lumii întregi. Conştienţi de această misiune a Bisericii şi de noile probleme cu care se confruntau misionarii, participanţii la Conciliu au elaborat Decretul privind activitatea misionară a Bisericii Ad gentes. Acest dialog prezintă etapele elaborării documentului, conţinutul şi structura sa, dar şi noutatea pe care o aduce decretul în domeniul misiologiei. Dimensiunea misionară a Bisericii, considerată ca o componentă esenţială a Bisericii, este explicată acum în lumina relaţiei trinitare.

Lucian FARCAŞ

Constituţia pastorală privind Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes

Unul din principalele scopuri ale Conciliului al II-lea din Vatican a fost acela de a arăta cine este Biserica şi care este mesajul pe care ea vrea să-l ofere omenirii de astăzi. Criza valorilor contemporane, explozia tehnologică şi informaţională, schimbarea sistemului valoric moral, au fost aspecte pe care părinţii conciliari le-au avut în vedere atunci când au elaborat Constituţia pastorală Gaudium et spes. Elaborarea acestui document esenţial a fost urmată de multe critici legate îndeosebi de modalităţile dialogului cu „lumea” şi de receptarea Bisericii de către societate. Articolul dezvoltă o prezentare trilaterală: procesul generării constituţiei, analiza documentului şi a ecourilor pe care le-a generat şi interpretările noi legate de schimbarea unor valori sociale şi morale.

Gaudium et spes, în dialog cu Mons. Lorenzo CHIARINELLI

Gaudium et spes a fost un document mult aşteptat care a dat naştere unor controverse aprigi. La elaborarea acestuia au lucrat intens un grup de părinţi conciliari care au prelucrat faimoasa Schemă XIII, printre aceştia fiind şi arhiepiscopul de Cracovia, Karol Woityla. Interviul prezintă intenţia Conciliului cu privire la acest document, cum s-au desfăşurat lucrările de elaborare ale acestuia şi cum poate fi citit astăzi în funcţie de semnele timpului, după 40 de ani de la promulgare (7 decembrie 1965).

Mihai PATRAŞCU

Decretul privind mijloacele de comunicare socială Inter mirifica

Comunicarea este o activitate specifică omului şi este indispensabilă structurilor civilizate. A comunica înseamnă a informa, a răspândi un conţinut informativ care contribuie la dezvoltarea celuilalt. Biserica şi-a dat seama de puterea mijloacelor de comunicare socială, de serviciile pe care acestea le pot aduce pentru răspândirea evangheliei. Conciliul al II-lea din Vatican a promulgat Decretul Inter mirifica prin care scoate în evidenţă natura vie a realităţii Bisericii şi necesitatea de a o comunica opiniei publice. Prezentul articol analizează contextul istoric în care a apărut documentul, aplicabilitatea lui pe termen lung şi posibilităţile imense pe care le oferă utilizarea corectă a mijloacelor mass-media.

Inter mirifica, în dialog cu pr. Mariano FAZIO

Biserica a fost preocupată mereu de fenomenul comunicativ. Schimbările aduse de mijloacele de comunicare socială în secolul al XX-lea au determinat părinţii conciliari să elaboreze Decretul privind mijloacele de comunicare socială Inter mirifica. În acest interviu se subliniază problemele ce au condus la elaborarea documentului, modul în care acesta este structurat şi noua concepţie a Bisericii referitoare la mijloacele de comunicare socială. Dezvoltarea tehnologică ce a avut loc în domeniul comunicaţiilor sociale este considerată de Biserică ca o manifestare a participării omului la puterea creatoare a lui Dumnezeu. Importanţa acestui decret este demonstrată de modul în care a fost pus în aplicare de Papa Paul al VI-lea şi de succesorul său, Papa Ioan Paul al II-lea.

Mihai PATRAŞCU

Decretul privind reînnoirea vieţii călugăreşti Perfectae caritatis

Istoria Bisericii a cunoscut o înflorire spirituală deosebită în urma apariţiei institutelor de viaţă consacrată. Acestea au carisme proprii şi contribuie la răspândirea evangheliei prin trăirea sfaturilor evanghelice în lume. Părinţii conciliari au dorit reînnoirea vieţii călugăreşti în spiritul unei ascultări mai atente faţă de şoaptele Duhului Sfânt şi faţă de cerinţele actuale ale societăţii. Articolul evidenţiază caracterul pastoral şi normele fundamentale ale reînnoirii trăirii vieţii consacrate.

Perfectae caritatis, în dialog cu pr. Arnaldo PIGNA

Interviul tratează despre necesitatea înnoirii vieţii spirituale şi despre încercările întreprinse de Biserică în favoarea acestei înnoiri. Părintele Arnaldo Pigna subliniază faptul că Biserica a răspuns problemelor omului din orice epocă. Prin decretul Perfectae caritatis, Biserica cheamă la reînnoire spirituală atât clerul, cât şi credincioşii în vederea unei unităţi şi armonii bazată pe caritate. Conciliul oferă indicaţii precise pentru a fi puse în practică: lupta împotriva formalismului, urmarea lui Cristos, întoarcerea la evanghelie. După Conciliu, papii împreună cu episcopii au reafirmat această necesitate, îndemnând la un stil de viaţă bazat pe activitatea caritabilă.

Mihai PATRAŞCU

Declaraţia privind educaţia religioasă Gravissimum educationis

În decursul existenţei sale Biserica a fost iniţiatoarea a numeroase opere de caritate, de cultură şi de civilizaţie, care au contribuit la progresul omenirii. În felul acesta, ea şi-a împlinit misiunea de Mamă spirituală a omenirii. Declaraţia Gravissimum educationis pune bazele unei atitudini cu adevărat noi şi clarvăzătoare a Bisericii în faţa problemelor educaţiei în lumea modernă. Această atitudine, precum şi consecinţele ce decurg din această analiză constituie obiectul prezentului articol.

Gravissimum educationis, în dialog cu P.S. José SARAIVA MARTINS

Educaţia catolică a cunoscut o dezvoltare impresionantă de-a lungul istoriei. Ea s-a aflat mereu în atenţia Bisericii, dar, în special, la Conciliul al II-lea din Vatican, când s-a discutat necesitatea reformării spiritului educaţiei, plecând de la tradiţia înrădăcinată în evanghelie. Interviul accentuează aceste discuţii şi evidenţiază mai ales conceptul comunitar al procesului educaţional, în care empatia profesor-elev este esenţială pentru formarea atât a celui educat, cât şi a educatorului.

Ariel Álvares VALDÉS

De ce evanghelistul Ioan nu descrie exorcismele lui Isus?

Autorul acestui articol arată că exorcismele au fost îmbrăcate mereu de o aură de mister, în care fantezia şi curiozitatea au dat naştere la fel şi fel de închipuiri, în mare parte departe de adevăr. Dar exorcismele nu sunt parade, spectacole, senzaţii. Ele sunt o realitate ce trebuie să ne îndemne la reflecţie, la o privire obiectivă asupra forţelor Celui Rău. Evangheliile sinoptice ne prezintă şase cazuri de exorcizări, pe când Evanghelia după sfântul Ioan păstrează o tăcere absolută. Ioan nu a dorit să facă publice exorcismele lui Isus, deoarece acestea i-au produs multe necazuri. Isus era văzut mai degrabă ca un taumaturg, ca un magician, deoarece în timpul său mulţi iudei se ocupau cu ritualuri magice egiptene de exorcizare. In final, articolul subliniază faptul că sfântul Ioan nu a dorit să prezinte exorcismele lui Isus în Evanghelia pe care a redactat-o, deoarece nu a voit ca Isus să apară ca un magician, ci ca învăţător şi mântuitor al lumii.

Vittorio POSSENTI

Fondamenti religiosi e laici della democrazia

Analizând fenomenul democraţiei, Vittorio Possenti expune fundamentele religioase şi laice ale democraţiei. O adevărată democraţie, care vrea să deschidă graniţele unei lumi civilizate trebuie să păstreze sentimentul de apartenenţă la umanitate. Autorul crede că democraţia trebuie să stea departe de tentaţia fundamentalismului, trebuie să promoveze persoana, nu formele de egoism. Democraţia are nevoie de religie, dacă vrea un om integral (unui om nu-i poţi nega dimensiunea religioasă). Drepturile omului ar trebui să fie principalul program al unei democraţii. Autorul subliniază unele dintre principiile democraţiei: tratarea persoanei ca scop nu ca mijloc (omul este în lume, dar nu este al lumii), formarea unui popor în care să fie respectate atât dreptul natural, cât şi cel pozitiv, libertatea responsabilă, o etică ce favorizează binele comun, participarea la viaţa publică. Articolul pledează pentru o democraţie echilibrată, care are în centrul ei persoana.

Nils GYONS

Misiunea în America Latină

America Latină este unul din cele mai sărace continente de pe glob. Cu o populaţie de 500 de milioane de locuitori, această zonă se confruntă cu probleme sociale grave cum ar fi traficul de droguri, dictatori, războaie civile, lupte de gherilă, boli de nutriţie etc. În acest articol se arată că, în ciuda unor aspecte contradictorii, Biserica Catolică este reprezentată foarte bine, majoritatea populaţiei fiind catolică. Realitatea Americii Latine este foarte dură, dar Biserica desfăşoară aici o activitate misionară foarte rodnică, iar chemările la viaţa de apostolat sunt numeroase. Acest continent foarte viu şi diversificat ca mentalitate, cultură sau raportare la cerinţele vieţii contemporane, reprezintă o sferă de interes şi de speranţă pentru Biserică.

Alois BIŞOC

Misiunea Bisericii în lumea contemporană

Biserica este o realitate complexă ce a căutat dintotdeauna să vină în întâmpinarea nevoilor societăţii. Trăind într-o nouă epocă a istoriei umane, Biserica nu poate să rămână indiferentă la impulsurile pe care le primeşte din partea societăţii. Fără să-şi renege identitatea şi tradiţia, ea a propus omenirii, prin lucrările Conciliului al II-lea din Vatican, o nouă imagine a lui homo Ecclesiae. Articolul evidenţiază problemele lumii actuale şi raportarea concretă a Bisericii la acestea, atât în timpul Conciliului, cât, mai ales, în perioada postconciliară.

Mario GIRARDI,

„L’amore carattere proprio del cristiano”: le origini della spiritualità identitaria di s. Basilio

Fraternităţile monastice au apărut ca urmare a conştientizării rolului fundamental pe care evanghelia trebuie să-l joace în viaţa fiecărui creştin. Autorul acestui articol arată că iubirea trebuie să fie caracterul unei trăiri cu adevărat creştine, iar printre cei care au înţeles acest lucru se numără doi promotori ai vieţii comunitare: sfântul Vasile cel Mare şi sfântul Benedict, ale căror reguli au reprezentat o bogăţie pentru viaţa spirituală a Bisericii. Prezentul articol subliniază că iubirea constituie caracterul propriu al creştinului şi că sfântul Vasile cel Mare îşi fundamentează această învăţătură pe Sfânta Scriptură, în special pe scrierile sfântului Paul.

RECENZII

Dialog teologic VIII/16 (2005)

Dialog teologic VIII/16 (2005), Moștenirea Conciliului al II-lea din Vatican. I. Liturgia și Biserica, 250 p., 17×24, 9 RON.

Cumpara online de la Libraria Sapientia
Vizualizeaza online aici.

Wilhelm DANCĂ

Moştenirea Conciliului al II-lea din Vatican

Tommaso STENICO

Il Concilio Ecumenico Vaticano II (11 ottobre 1962 – 8 dicembre 1965)

Eveniment unic şi original în istoria Bisericii, Conciliul al II-lea din Vatican, a dat naştere unei noi etape în viaţa Bisericii. Noile Rusalii, aşa cum a fost numit Conciliul de Papa Ioan al XXIII-lea, încep reînnoirea şi reforma în Biserică, oferindu-i acesteia o nouă imagine. Cele 16 documente ale Conciliului (4 constituţii, 9 decrete şi 3 declaraţii) se remarcă, în special, prin prescrierile practice pe care le conţin. Prin acest articol, autorul prezintă evenimentele principale din timpul Conciliului şi modul în care au fost puse în practică deciziile conciliare.

Claudiu DUMEA

Constituţia despre liturgie Sacrosanctum Concilium

Primul rod concret al Conciliului al II-lea din Vatican l-a constituit Constituţia despre liturgie Sacrosanctum Concilium, votată la 9 decembrie 1963. Acest document a fost rodul unor discuţii îndelungate şi deseori contradictorii. A constituit baza teologică pentru reforma liturgică, reformă care-şi va găsi desăvârşirea prin promulgarea Liturghierului Roman după Conciliu, în anul 1969. Articolul prezintă din punct de vedere istoric şi structural textul documentului, care este esenţial pentru viaţa Bisericii.

Sacrosanctum Concilium, în dialog cu pr. Anscar J. CHUPUNGCO, o.s.b

Primul document dezbătut şi aprobat de Conciliul al II-lea din Vatican a fost Constituţia despre sfânta liturgie Sacrosanctum Concilium. În urma promulgării acestei constituţii s-au înregistrat variate reacţii. Reforma conciliară a suscitat în unii sentimente de gratitudine sau euforie exagerată, în alţii, incapabili să distingă între principiile conciliare şi actualizarea lor, a născut o profundă deziluzie. Totuşi, numeroase Biserici locale s-au bucurat din plin de roadele reformei. Folosirea limbii poporului, bogăţiile riturilor, interesul activ şi implicarea laicilor sunt daruri ale Conciliului, de care ne bucurăm şi astăzi şi care interpelează orice persoană, cleric sau laic.

P.S. Petru Gherghel

Decretul privind misiunea pastorală a episcopilor în Biserică Christus Dominus

Figura episcopului, ca succesor legitim al apostolilor şi păstor al turmei lui Cristos, a stat în centrul discuţiilor Conciliului al II-lea din Vatican. Aceste discuţii s-au concretizat la data de 28 octombrie 1965, când părinţii conciliari au votat textul decretului despre misiunea pastorală a episcopilor Christus Dominus. Articolul arată premisele ce au condus la elaborarea acestui document şi se opreşte la aspectele sale practice, având în vedere viaţa Bisericii din Dieceza de Iaşi.

Cristus Dominus, în dialog cu P.S. Jorge M. MEJIA

Decretul Christus Dominus constituie o etapă decisivă în stabilirea misiunii episcopilor, în conturarea identităţii Bisericilor locale şi a păstorilor lor. Pe de o parte, se prezintă modul în care trebuie să-şi exercite episcopii slujirea, iar pe de altă parte, se exprimă o clară voinţă legislativă, fără a omite indicarea căii ce trebuie să fie urmată în revizuirea Codului. Acest articol subliniază dubla dimensiune pe care o are relaţia unui episcop cu Biserica: cu Biserica universală şi cu Biserica particulară pe care o conduce. Într-o lume dominată de secularism, episcopul trebuie să rămână principiul de unitate, care vesteşte cu autoritate cuvântul lui Dumnezeu, celebrează sacramentele, fiind asistat de Duhul Sfânt. Decretul, care are un conţinut teologico-pastoral, vrea să-i conştientizeze pe episcopi de misiunea lor şi pe comunităţile diecezane de minunata demnitate la care sunt chemate: să fie parte a Bisericii lui Cristos.

P.S. Aurel PERCĂ

Decretul privind formarea preoţească Optatam totius

Începând cu Conciliul Tridentin (1545-1563), Biserica a arătat o mare atenţie faţă de formarea viitorilor slujitori ai altarului. De-a lungul timpului, papii au dat multe indicaţii pentru a îmbunătăţi modalităţile de formare, în funcţie de specificitatea cadrului pastoral şi a mediului de trai al candidaţilor. În anul 1965, la data de 28 octombrie, părinţii conciliari au votat decretul Optatam totius. Acest document continuă armonios principiile tradiţionale de formare seminarială, prin deschiderea firească spre exigenţele legitime ale noilor timpuri. În prezentul articol este arătat conţinutul acestui decret care a revigorat viaţa seminarială şi ariile de formare a seminariştilor.

Optatam totius, în dialog cu P.S. José SARAIVA MARTINS

Decretul Optatam totius ocupă un rol cu totul special între documentele Conciliului al II-lea din Vatican. Acest document, având drept scop înnoirea formării sacerdotale în conformitate cu imaginea reînnoită a preotului, este strâns legat de Presbyterorum ordinis, Lumen gentium şi de alte documente ce vorbesc despre formarea umană, spirituală, intelectuală şi pastorală a viitorilor preoţi. Exortaţia apostolică Pastores dabo vobis face un bilanţ al roadelor culese pe urma aplicării decretului Optatam totius, reafirmând programul propus de Conciliu cu privire la formarea sacerdotală.

P.S. Aurel PERCĂ,

Decretul privind slujirea şi viaţa preoţească Presbyterorum ordinis

Unul dintre cele mai importante documente ale Conciliului al II-lea din Vatican a fost decretul despre slujirea şi viaţa preoţească Presbyterorum ordinis, promulgat la data de 7 decembrie 1965. Acest text este rodul a patru scheme şi arată încă de la început structura cristologică a figurii preotului. Preotul este trimis să-l facă cunoscut pe Cristos oamenilor din timpul său, în colaborare cu episcopul diecezan, iar scopul vieţii sale este preamărirea Tatălui în Cristos. Documentul insistă asupra importanţei pe care trebuie să o aibă sacramentele în viaţa preotului; fără ele, misiunea sa este falimentară şi dăunează trupului mistic. Prezentul articol dezvoltă, în trei părţi, o radiografie a preotului „conciliar”, iar autorul încearcă să arate aplicabilitatea documentului în viaţa preoţească de zi cu zi.

Presbyterorum ordinis, în dialog cu Eminenţa Sa, Cardinalul Dario CASTRILLON HOYOS

Opera de reînnoire în Biserică, dorită de Conciliul al II-lea din Vatican, este, în mod special, rodul muncii preoţilor. De aceea, părinţii conciliari au considerat că este oportun să trateze despre preoţie într-un document aparte. După prezentarea naturii preoţiei, decretul tratează despre rolul preoţilor în Biserică, slujirea preoţească şi viaţa preoţilor. Dialogul oferă o prezentare generală a acestui decret şi modul în care trebuie citit şi interpretat documentul.

P.S. Aurel PERCĂ,

Episcopul – păstor al Bisericii locale şi păstrător al credinţei universale: tradiţie şi reînnoire a unei carisme fundamentale

Articolul construieşte un portret al atribuţiilor pe care le are un episcop în virtutea misiunii sale de păstor al turmei lui Cristos. Episcopul primeşte sacramentul Preoţiei în plinătatea sa, de aceea, este chemat să-şi exercite misiunea de slujire cu cea mai mare dăruire. Episcopul trebuie să fie, pentru dieceza sa, un focar de comuniune, un criteriu de fraternitate; în el trebuie să se oglindească imaginea lui Isus, bunul păstor. De aceea, împreună cu poporul care îi este încredinţat, el trebuie să împlinească chemarea lui Cristos de a fi sare a pământului şi lumină a lumii.

Wilhelm DANCĂ,

Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium

Biserica este o instituţie dorită şi creată de Isus Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat pentru mântuirea omului. Este o realitate vie, amplă, cu o structură proprie şi cu o istorie ce se întrepătrunde cu istoria omenirii. Conciliul al II-lea din Vatican a propus omenirii de astăzi diferite imagini despre Biserică, care rămâne „Trupul mistic al lui Cristos”. Biserica, fiind creaţie a lui Cristos şi însufleţită în permanenţă de Duhul Sfânt, nu poate fi distrusă nici de oameni, nici de puterile întunericului. Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium este rodul multor discuţii ce au avut loc cu mulţi ani înainte de lucrările Conciliului şi care s-au perpetuat până la apariţia acestui document amplu. Articolul este o prezentare amănunţită a acestui document, care reprezintă „cartea de identitate” a Bisericii, chemată să vină în întâmpinarea nevoilor concrete ale omenirii de astăzi.

Lumen Gentium, în dialog cu mons. Marcello SEMERARO

Între documentele conciliare, Constituţia Lumen Gentium ocupă un loc central. Este cea mai bună cheie de lectură a documentelor conciliare, este axa principală care a stat la baza constituirii documentelor conciliare. Constituţia aduce o nouă imagine despre Biserică. Biserica este prezentată ca popor al lui Dumnezeu, iar cei care fac parte din structura ierarhică sunt consideraţi slujitori ai Bisericii. Biserica este văzută ca o comuniune în care toţi membrii poporului lui Dumnezeu participă la tripla funcţie a lui Cristos: sacerdotală, profetică şi regală.

Wilhelm DANCĂ,

Decretul despre Bisericile Orientale catolice Orientalium ecclesiarum

Deoarece părinţii conciliari şi-au propus să discute rolul şi locul pe care Biserica îl deţine în lumea de astăzi, era firesc să vorbească şi despre diferitele exprimări ale catolicităţii Bisericii. Una dintre aceste forme este reprezentată de Bisericile Orientale catolice, despre care ne aminteşte decretul Orientalium ecclesiarum. În România există o astfel de Biserică Orientală: Biserica Greco-Catolică. Ce rol are acest decret în viaţa Bisericii? A adus ceva nou în tradiţia Bisericilor Catolice de rit oriental? La aceste întrebări îşi propune să răspundă prezentul articol.

Orientalium ecclesiarum, în dialog cu pr. Edward G. FARRUGIA, s.j.

Decretul, structurat în 6 capitole, subliniază demnitatea Bisericilor Orientale. Orientul creştin deţine bogăţii autentice, care trebuie să fie păstrate. Existenţa acestor Biserici locale, diferite de Biserica Catolică latină, nu pune în pericol unitatea Bisericii. Păstrarea în Orient a structurii patriarhatului nu afectează funcţionarea structurii ierarhice a Bisericii. Promovarea acestor Biserici a pus într-o lumină mai bună Bisericile Orientale necatolice. În acelaşi timp, documentul mai aduce o noutate: Biserica Catolică nu este numai Biserica latină; Orientul şi Occidentul sunt ca doi plămâni prin care respiră Biserica.

Wilhelm DANCĂ,

Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio

Ecumenismul reprezintă totalitatea căilor, mijloacelor şi iniţiativelor care urmăresc refacerea unităţii Bisericii. Rupturile aparent iremediabile din sânul Bisericii una, sfântă, catolică şi apostolică au fost discutate de părinţii conciliari, care au elaborat Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio. Articolul prezintă structura documentului şi aplicabilitatea lui în contextul eclezial al Diecezei de Iaşi şi al României.

Unitatis redintegratio, în dialog cu mons. Eleuterio F. FORTINO

Refacerea unităţii creştinilor a fost unul dintre principalele scopuri ale Conciliului al II-lea din Vatican. Acest document a reprezentat aderarea oficială a Bisericii Catolice la mişcarea ecumenică. Realizarea unităţii Bisericii este un angajament eclezial, şi nu o iniţiativă privată a unei singure persoane. După ce tratează despre ecumenism şi relaţiile dintre Biserica Catolică şi fraţii despărţiţi, Conciliul vrea să ofere tuturor membrilor Bisericii Catolice ajutoarele, căile şi mijloacele necesare pentru restabilirea unităţii. Metodele practice pe care le oferă documentul sunt rugăciunea şi dialogul direct cu ceilalţi creştini. Aprobarea acestui decret a condus la apariţia Secretariatului pentru Unitatea Creştinilor şi la elaborarea unor documente referitoare la refacerea unităţii Bisericii.

Wilhelm DANCĂ,
Declaraţia despre relaţiile Bisericii cu religiile necreştine Nostra aetate

Religiile necreştine au constituit mereu o piatră de încercare pentru Biserica lui Cristos. Istoria este impregnată de numeroase conflicte între Biserică şi alte religii. Conciliul al II-lea din Vatican afirmă libertatea persoanei de a adera la o anumită religie, de a i se respecta şi garanta această libertate. De asemenea, religiile trebuie să conlucreze la binele comun şi la progresul societăţii. Prezentul articol evidenţiază aceste trăsături ale documentului conciliar şi le exemplifică prin diferite acţiuni concrete săvârşite în favoarea dialogului interreligios.

Nostrae aetate, în dialog cu Eminenţa Sa, cardinalul Francis ARINZE

Religiile necreştine devin din ce în ce mai prezente în viaţa noastră. Expansiunea religiilor necreştine şi a mişcărilor religioase care provin din acestea reprezintă o reală provocare pentru creştinii catolici. Creştinii din toate ţările şi regiunile au nevoie să fie bine informaţi despre religiile care există pe teritoriul lor. Faptul că trăim într-o perioadă în care au crescut foarte mult parteneriatele între popoare a determinat Biserica Catolică să îşi reexamineze relaţiile cu Bisericile necreştine şi să propună o nouă modalitate de dialog.

Dialog teologic VI/11 (2003),

Dialog teologic VI/11 (2003), Conciliul al II-lea din Vatican. Adieri peste cortină, 144 p., 17×24, 5 RON.

Cumpara online de la Libraria Sapientia
Vizualizeaza online aici.

EDITORIAL

Wilhelm Dancă, Conciliul al II-lea din Vatican, izvor de reînnoire
În 11 octombrie 2002, s-au împlinit patruzeci de ani de la deschiderea Conciliului al II-lea din Vatican. Pentru noi – credincioşi laici, persoane consacrate, seminarişti şi preoţi –, această aniversare este un prilej potrivit de aducere aminte a modului în care a fost receptat suflul conciliar în România (în special în Arhidieceza de Bucureşti şi Dieceza de Iaşi), fiindcă astăzi, ca Biserică, suntem în parte rezultatul unor opţiuni pastorale din trecutul recent. De la bun început trebuie spus că, la noi, receptarea şi, apoi, raportarea la conciliu nu s-au desfăşurat în mod normal, cauzele distorsionărilor fiind diferite totuşi de cele pe care le-a întâmpinat Biserica din Vest. După cum se ştie, în vremea convocării şi desfăşurării lucrărilor conciliului, orânduirea social-politică a ţării noastre nu era favorabilă schimbului liber de idei, cărţi, informaţii, experienţe ecleziale, după cum nu era nici pentru circulaţia liberă a persoanelor dintr-o parte în alta a Europei. De aceea, în privinţa cunoaşterii şi adoptării normelor concilare de la Vatican al II-lea în Biserica locală de Bucureşti şi de Iaşi s-a făcut cât s-a putut, în condiţii, cum spuneam, nefavorabile, ceea ce a pus în lumină prin contrast pasiunea până la jertfirea totală de sine a unor preoţi destoinici pentru binele poporului lui Dumnezeu. Despre aceste încercări de raportare la conciliu şi despre păstorii sufleteşti din acele timpuri vorbesc paginile de faţă ale revistei „Dialog teologic”, care adună câteva mărturii de la episcopii şi preoţii în vârstă ce au trăit pe viu anii când aveau loc lucrările Conciliului al II-lea din Vatican şi au fost printre primii ce au căutat să pună în aplicare normele liturgice şi pastorale promulgate de conciliu. Şi pe această cale, un gând de mulţumire adresat tuturor acelora care, în Biserica noastră, au avut de suferit „din cauza” sau „pentru cauza” conciliului.

COMUNICĂRI

ÎPS Ioan Robu, De ieri până astăzi la noi: Conciliul al II-lea din Vatican
Articolul este o mărturie personală a arhiepiscopului de Bucureşti, ÎPS Ioan Robu, care îşi aminteşte de faptul că, până în 1990, s-a simţit şi la noi ceva, dar puţin, din suflul nou al conciliului, care răscolea Biserica universală. Traducerea şi publicarea documentelor a fost posibilă doar după 25 de ani de la încheierea lucrărilor conciliului (1990). Pentru vremea respectivă, conciliul a sosit ca o scrisoare mult întârziată, descoperită şi citită cu greu şi, în general fără entuziasm. Totuşi, în ţara noastră nu am avut o aplicare exagerată a reformei liturgice. Astăzi, chiar dacă mai sunt multe de făcut, suflul conciliului este prezent în Biserica noastră locală. Generaţiile noi de preoţi şi credincioşi nu percep documentele conciliare ca pe o scrisoare întârziată, ci ca un apel proaspăt la responsabilitate şi fidelitate faţă de Biserică.

PS Petru Gherghel, Descoperirea Conciliului al II-lea din Vatican
Articolul începe cu o pledoarie pentru Biserică, care merge înainte, îşi urmează calea, în ciuda ameninţărilor şi încercărilor ce se abat asupra ei. Apoi se prezintă rolul conciliilor, păstrarea adevărului mântuitor nealterat, şi se formulează câteva întrebări despre Conciliul al II-lea din Vatican în lumina situaţiei anormale în care se afla Biserica noastră locală: fără episcop pentru multă vreme şi separată vizibil de Sfântul Părinte pentru mulţi ani. Cu toate acestea, Biserica noastră a aparţinut ontologic la realitatea Bisericii însăşi. Conţinutul central al articolului aruncă o privire rapidă asupra Romei, unde avea loc conciliul, şi asupra Iaşului, unde se căuta răspândirea informaţiilor despre conciliu: cartea lui B. Häring, Vatican al II-lea pentru toţi, şi preotul tipograf Ioan Ciuraru au avut un rol semnificativ în această lucrare de cunoaştere a documentelor conciliare. În final, autorul articolului se întreabă: ce am făcut noi din viaţa creştină, acum, la 40 de ani de la convocarea conciliului?

PS Aurel Percă, Teologia morală între vechi şi nou
Acest articol susţine o idee de fond, şi anume că, în domeniul vieţii morale, a existat mereu o tendinţă de trecere de la „vechi” la „nou”. În consecinţă, articolul ilustrează cum a avut loc trecerea de la morala cauzistică la morala inspirată din învăţătura Conciliului al II-lea din Vatican. Sunt prezentate în continuare primele începuturi de reînnoire, prin care se căuta un nou model de teologie morală. Oricum, trecerea de la „vechi” la „nou” s-a făcut lent. După ce se prezintă „teologia morală” în desfăşurarea conciliului şi după terminarea lucrărilor conciliului, articolul prezintă pe scurt dimensiunile caracteristice ale noului model de teologie morală, şi anume dimensiunea personalistă şi cea comunitară. În final, este analizată situaţia de reînnoire a teologiei morale în Seminarul din Iaşi, paşii grei care s-au făcut de la mentalitatea unor manuale cu un pronunţat caracter individualist, psihologic şi juridic la mentalitatea unor manuale ce pun în evidenţă perspectiva biblică, istorică şi eclezială a moralei.

Vladimir Petercă, Reflecţii asupra Conciliului al II-lea din Vatican
Articolul susţine că toate greutăţile pe care le-au întâmpinat atât părinţii conciliari, cât şi păstorii şi credincioşii în a pătrunde şi aplica normele şi învăţătura Conciliului al II-lea din Vatican au fost spre binele Bisericii. În acest sens, autorul articolului îşi aminteşte de munca de laborator pe care au desfăşurat-o preoţii din generaţia 1968 în a pregăti cântul bisericesc şi o dă ca exemplu de lucrare benefică pentru viaţa Bisericii. Dar amintirile despre conciliu sunt legate de patru personalităţi pe care le evocă: papa Paul al VI-lea, teologul K. Rahner, cardinalul König şi episcopul R. Lettmann, acesta din urmă fiind secretarul cardinalului Döpfner, un personaj important în elaborarea temelor sociale de la conciliu. În final, autorul se întreabă dacă aşteptările conciliului au fost împlinite şi, pentru a ajunge la aşa ceva, susţine că e necesară o convertire permanentă a Bisericii la spiritul conciliar.

Eduard Ferenţ, Un nou suflu în teologia dogmatică
Autorul articolului spune că, pe când Ioan al XXIII-lea deschidea Conciliul al II-lea din Vatican, la 11 octombrie 1962, avea aproape un an de preoţie. De aceea, poate spune că şi-a trăit preoţia în lumina conciliului în condiţiile ecleziale şi sociale ale unei ţări comuniste ostile Bisericii Catolice şi, în consecinţă, conciliului. Conferinţa este o mărturie despre condiţiile în care, în calitate de preot catolic şi de profesor de teologie, începând de la 1 ianuarie 1962, a cunoscut şi aplicat învăţătura Conciliului al II-lea din Vatican în timpul ministeriului său sacerdotal. Mărturia cuprinde trei momente: primul se referă la perioada de la noi imediat premergătoare conciliului; al doilea se raportează la perioada anilor 1967-1975, adică la anii aplicării conciliului în contextul nostru eclezial; ultimul moment priveşte perioada postconciliară dintre anii 1975-2003.

Claudiu Dumea, Aplicarea reformei liturgice
Expunerea are ca temă implementarea (termen preluat din limbajul de lemn al politicienilor) reformei liturgice la noi. Reformă, un alt cuvânt discreditat de politicieni. Când spune „la noi”, autorul se referă la Diecezele de Iaşi şi de Bucureşti. Nu este vorba de o expunere ştiinţifică, sistematică, documentată istoric, exhaustivă, ci de nişte amintiri personale, fragmentare, din anii ’70-’80.

Mons. Anton Lucaci, Adieri conciliare peste Cortină
Autorul articolului răspunde invitaţiei de a prezenta o temă de drept bisericesc sau de a da o mărturie „personală” legată de Conciliul al II-lea din Vatican, optând pentru cea de-a doua variantă cu o premisă relativ la prima. Astfel, este cunoscut faptul că revizuirea legilor bisericeşti, anunţată în mod public de papa Ioan al XXIII-lea odată cu decizia convocării conciliului ecumenic, urma să traducă în norme disciplinare opera conciliară. Reforma legislaţiei canonice s-a concretizat în urmă cu 20 de ani, prin promulgarea noului Cod de drept canonic. Autorul aminteşte că, în timpul studiilor sale la Roma, reforma dreptului „plutea în aer, departe, în largul mării” şi subliniază existenţa în acea perioadă post-conciliară a unei atitudini, destul de difuză, ostilă dreptului bisericesc. „Acea febră de care suferea trupul Bisericii a trecut”: este constatarea celor aproximativ 450 de canonişti, cu ocazia comemorării solemne a două decenii de la promulgarea noului Cod de drept canonic (24.01.1983). Adierile conciliare peste Cortină până la noi pot fi ilustrate prin episodul lui Ilie, din 1Rg 19,11-12: „Domnul nu este în vijelie, cutremur, foc, ci în adiere de vânt lin”. Deşi nu a avut un contact direct cu Conciliul al II-lea din Vatican, adierea Duhului Sfânt a ajuns şi în Biserica noastră, fiind scutită poate de vijelia, de cutremurul, de focul care s-au abătut în unele sectoare din Bisericile din lumea liberă.

Francisca Băltăceanu, Traducerea documentelor Conciliului al II-lea din Vatican în limba română
În articol se arată că s-a realizat, aşa cum s-a putut în condiţiile de atunci, o primă traducere, în lumea catolică din Moldova, traducere care a circulat dactilografiată, în cerc foarte restrâns, probabil doar la Seminar şi la unii preoţi. Odată cu venirea ÎPS Ioan Robu la conducerea Arhidiecezei de Bucureşti, s-au deschis şi aici noi posibilităţi de lucru. În 1987, el a iniţiat şi a încredinţat unei echipe de la arhiepiscopie realizarea unei forme publicate a traducerii, care să îmbine corectitudinea cu accesibilitatea. La început era vorba de o revizuire a traducerii existente deja; după puţină vreme, s-a constat că procedeul ar fi implicat o muncă imensă, cu rezultate aproximative. De acord cu Preasfinţitul, s-a luat hotrărîrea de a face o nouă traducere, ţinând seama, evident, ori de câte ori era util, de ceea ce se lucrase deja.

Anton Dancă, Vocaţia la preoţie şi la viaţa consacrată
Articolul-mărturie arată faptul că autorul nu a avut prea multe informaţii despre Conciliul al II-lea din Vatican, dar a sperat într-o schimbare mai bună şi în viaţa Bisericii din Dieceza de Iaşi, încercată atât de greu, începând mai ales cu anul 1948, când au fost desfiinţate seminariile şi mănăstirile. Mulţi tineri, care mai aveau un pas până la atingerea idealului sacerdotal, şi multe persoane aspirante la viaţa consacrată, ba chiar şi cele care aveau voturile puse pe viaţă, au trebuit să se întoarcă în familiile lor, şi aşa destul de împovărate, fiindcă rănile războiului încă nu se cicatrizaseră. Unii tineri, văzând vitregia timpurilor, s-au înscris la alte şcoli, dacă li s-a permis, iar alţii au intrat în viaţa de familie. Pe atunci, ca de altfel şi azi, oamenii nu erau obişnuiţi să vadă cum „Dumnezeu scrie drept pe rânduri strâmbe”. Persoanele consacrate se adunau în biserică pentru ore în şir de adoraţie, adunau bani ca să plătească Liturghii pentru timpuri mai bune, se îngrijeau de împodobirea altarelor cu flori, în a-şi oferi serviciile la parohie ori de câte ori era necesar aportul lor etc. Încetul cu încetul, văzând exemplul lor, alte tinere se apropiau cu sfială spre a le cere câte o îndrumare spirituală, simţind în suflet că şi ele ar putea să-l slujească pe Isus în viaţa consacrată. Autorul este de părere că mulţi tineri îşi datorează chemarea lor rugăciunilor şi jertfelor acestor persoane alungate din mănăstiri.

SCURTE MĂRTURII DIN DIECEZĂ

Ioan Sociu, Despre muzica sacră
Dumitru Patraşcu, Despre apostolatul preoţesc
Ştefan Erdeş, Dificultăţi în receptarea Conciliului al II-lea din Vatican
Ieronim Budulai, Scurtă evocare a convocării Conciliului al II-lea din Vatican File de istorie
Violeta Barbu, Sinoadele locale din Ucraina, Polonia şi Constantinopol în epoca Contrareformei
Fabian Doboş, Sinodul de la Cotnari – 6 noiembrie 1642

FILE DE ARHIVĂ

Mons. Petru Pleşca, Predici şi corespondenţă
Pr. Mihai Rotaru, Despre dogmele de la Conciliul al II-lea din Vatican

RECENZII