Dialog teologic XIV/28 (2011)

Dialog teologic XIV/28 (2011), Preotul și familia creștinaă colaboratori în ogorul Bisericii și martori ai împărăției lui Dumnezeu în lume, 194 p., 17×24, ISSN 1453-8075, 9 lei.Cumpara online de la Libraria Sapientia
Vizualizeaza online aici.

Stefan Lupu

Toţi preoţi în Cristos: fundamentul sacramental al misiunii preotului şi a familiei creştin
Pornind de la premisa să prin sacramentul Botezului orice creştin este constituit preot, pr. dr. Ştefan Lupu analizează fundamentul sacramental al misiunii preotului şi a familiei creştine în societate. În prima parte a articolului, autorul caută să evidenţieze contextul cultural al acestei misiuni, care este universul creştin, pentru ca în partea a doua a articolului să trateze despre redescoperirea preoţiei comune a credincioşilor odată cu Conciliul al II-lea din Vatican. Având drept fundament texte scripturistice, autorul vorbeşte de un popor „în întregime sacerdotal”, după care, pornind de la Lumen gentium nr. 10 să arate cum a fost „recuperată” preoţia baptismală. De aici rezultă şi noul chip al Bisericii, care devine un popor mesianic în misiune, ca şi omul nou, viu devenit „relaţie iubitoare cu Dumnezeu”, împlinită în Isus şi reprezentând adevărata glorie a lui Dumnezeu. Forma preoţiei baptismale, conform autorului, este spiritualitatea/cultura euharistică, iar titlul cel mai potrivit pentru această preoţie este cel de „Maica Bisericii”. În partea a treia este analizată spiritualitatea de comuniune ca formă a acţiunii pastorale, fiind reliefată mai ales valoarea pastorală a acestei comuniuni.

Cristinel Fodor

Sacramentalizare vs. evanghelizare: cum sunt trăite sacramentele, în special Botezul, Euharistia, Spovada, Căsătoria, în comunităţile din dieceza noastră.

Cristinel Fodor Tema pe care o tratează autorul articolului ar dori să contribuie la realizarea acelor lucruri la care Biserica invită în mod repetat: să înnoim celebrările liturgice, pregătirea pentru sacramente şi dezvoltarea harurilor primite în ele, pentru ca, prin sacramente, credincioşii să intre în comuniune cu Sfânta Treime, să experimenteze participarea la natura divină şi, în felul acesta, prin ei să se zidească Biserica, drept semn şi realizare a prezenţei lui Dumnezeu în lume. După o prezentare teoretică a acestora, autorul trece la analiza lor practică, adică la analiza modului în care pregătirile pentru primirea sacramentelor devin roditoare. Astfel, autorul tratează despre modul în care îi privim pe cei ce cer sacramentele, despre durata pregătirilor şi despre alcătuirea unui model de pregătire conform prescripţiilor Bisericii, despre unele reguli de respectat la prima întâlnire, despre felul de adresare faţă de necredincioşi cu ocazia administrării sacramentelor, încheind cu mistagogia primei întâlniri. Apoi, sunt rând pe rând analizate, prin prisma acestor premise, pregătirea pentru primirea sacramentelor şi modalitatea administrării lor.

Felician Tiba

Credincioşii laici: concurenţi sau colaboratori la cateheză, orele de religie, activităţile misionare etc.?
Autorul, în articolul care urmează, analizează problematica preotului şi a familiei creştine ca formatori prin vocaţia sacră. Întâi, pr. F. Tiba tratează despre geneza acestei realităţi care se cheamă „familia”, căutându-i originile, privind-o în momentele sale de glorie, dar şi de cădere, individualizându-i necesităţile. Autorul menţionează că familia este prima instituţie naturală, care trece dincolo de limitele creştinismului, noutatea adusă de Cristos fiind iubirea şi instituirea sacramentului Căsătoriei. În continuare, plecând de la simbolismului oaselor, pr. F. Tiba accentuează demnitatea femeii, dar şi la rolul ei în cunoaşterea lui Dumnezeu de către bărbat. După ce vorbeşte despre influenţa păcatului asupra relaţiei om-Dumnezeu şi bărbat-femeie, autorul tratează despre instituirea sacramentului Căsătoriei de către Isus Cristos, pentru ca apoi să facă o radiografie a familiei contemporane. După ce analizează relaţia dintre preot şi familie, se vorbeşte despre copilărie şi tinereţe ca două etape în pregătirea căsătoriei, după care se tratează despre familie nou creată. În final, înainte de a vorbi despre familia formatoare, autorul prezintă câteva coordonate ale formării familiei.

Pr. Isidor IACOVICI

Familia și fenomenul emigrării

Pornind de la premisa că nici una dintre familiile plecate în străinătate nu a ales această cale spre a-l căuta pe Dumnezeu, pentru a se sfinţi, ci pentru a câştiga bani, autorul articolului care urmează analizează problematica fenomenului imigrării şi a impactului acestui fenomen asupra familiei. Mai întâi, autorul indică faptul că familia este nevoită să emigreze şi evidenţiază cauzele acestei necesităţi, dar şi pericolele pe care le presupune. O altă realitate dureroasă tratată de pr. I. Iacovici este cea a necorespunderii promisiunii cu realitatea din ţara în care se emigrează. În acest context, autorul vorbeşte despre implicarea Bisericii în fenomenul imigrării, prin trimiterea de preoţi care să se îngrijească spiritual de conaţionalii lor, prin ajutorarea imigranţilor şi prin diferite manifestări cu caracter cultural şi spiritual. În continuare, autorul analizează situaţia familiei în contextul emigrării, precum şi consecinţele acesteia, printre care este şi cel al convieţuirii nesacramenale, împotriva căreia sunt aduse şi unele argumente şi remedii. În final, se tratează despre emigranţi şi muncile pe care le prestează în ţara-gazdă.

 

Pr. Daniel Mărtinaş

Familia și fenomenul emigrării

În articolul de faţă, autorul analizează familia în contextul fenomenului tot mai răspândit al emigrării, pornind de la realităţile concrete existente în Biserica locală de Iaşi. Mai întâi, vorbeşte despre schimbările intervenite în societate odată cu căderea regimului comunist şi despre nevoia care impune familia să ia drumul emigrării, pentru ca ai apoi să prezinte pe scurt implicaţiile emigrării asupra familiei. În continuare se referă la realitatea dură de care se ciocnesc multe familii emigrate, realitate mult deosebită de ceea ce li s-a promis înainte de plecare. În aceste situaţii dramatice, autorul se întreabă cum acţionează Biserica, atât cea locală, cât şi cea universală, tot el răspunzând prin exemple concrete de implicare a Bisericii pentru ajutorarea materială şi spirituală a celor imigraţi. Nu sunt trecute cu vederea nici urmările emigrării pentru instituţia familiei, fiind de fapt prezentate unele dintre acestea, un accent deosebit fiind pus pe cazul tinerilor care convieţuiesc fără a se căsători, aducându-se şi unele argumente şi remedii împotriva acestei stări de lucruri. Articolul se încheie cu prezentarea raportului emigraţie-muncă.

Pr. asist. dr. Iosif IACOB

CĂSĂTORIA, SACRAMENT AL NOII ALIANŢE

Documents of Vatican II as Lumen Gentium, Apostolicam Actuositatem, Sacrosanctum Concilium, and especially Gaudium et Spes highlight the interest that the Church manifests for the Sacrament of Matrimony, in the context of developments and new vision proposed by the present society (divorce, abortion, feminist movements etc.).The contemporary society, following a long and reinforced theological tradition of marriage, is called to implement into the family life of our times, the principles proposed by the gospel in order to live a married life “in Christ”.The biblical vision of the human person, the way the nature and the grace are perceived are points of departure and reference for a complex and objective view on the sacrament of marriage. The nature, the value, the effects and purposes of marriage proposed by the ecclesiastical tradition are fundamental aspects that give consistency to the consent of sacramental marriage.The conjugal morality has its ultimate foundation not in human laws but in the divine laws that man cannot change according to its own interests. The state, as representative and guardian of the community wellbeing, is charged with promoting the values   and principles for the good of the family and implicitly of the society itself, whose basic unit is the family. In this regard the Council encourages the closeness between the values   of the doctrine and the spirit of today’s society, as well as raising public awareness to doctrinal lasting values   of faith. The personalist vision proposed by the council, as well as the vocation to holiness in married life, along with what love and procreation represents in a full and stable community of conjugal life corresponds to the values proposed by  the Church as a sacramental reality of marriage, according to Christ’s will for the wellbeing of the person and all mankind.

Pr.  Iulian-Valerian Ianuş

CONCEPTUL DE PERSOANĂ LA JACQUES MARITAIN

L’antropologia cristiana ha come fondamento il concetto di persona. Anche il discorso antropologico di Jacques Maritain gira intorno alla persona umana, con le sue caratteristiche. Maritain, interprete di Tommaso d’Aquino, prende dal tomismo la struttura generale della sua antropologia. Il suo discorso parte dalla distinzione tra “individuo” e “persona”, distinzione presenta fin dalle sue prime opere. L’antropologia di Maritain ha un fondamento metafisico. In questo senso, troviamo nei testi del pensatore francese un’analisi profonda della struttura ontologica della persona: la sussistenza, intesa come quello che, completo nella sua natura specifica, ha l’essere in s é e per sé e la personalità (nel senso metafisico, non psicologico), vista come equilibrio tra soggettività e oggettività, tra indipendenza e dipendenza, tramite il quale il bambino cresce e accetta in modo attivo la condizione umana.

 Pr.  Iulian Faraoanu

 AŞTEPTAREA CREŞTINĂ A VENIRII FIULUI OMULUI (Lc 17,26-30)

Problematica escatologică este prezentă la tot pasul în evanghelia după sfântul Luca. Tensiunea şi aşteptarea escatologică sunt însă în strânsă legătură cu istoria.Fragmentul  Lc  17,26-30  se  înscrie  în  aceeaşi  sferă  a  escatologiei,  mai  exact tematica aşteptării Parusiei. Evanghelistul oferă un exemplu de ne-pregătire în vederea reîntoarcerii lui Cristos, Fiul Omului. Comparaţia cu zilele lui Noe şi Lot are funcţie parenetică, invitând pe membrii comunităţii  lucane  să  orienteze  privirea  şi  atenţia  către  realităţile  cereşti. Întârzierea Parusiei nu trebuie să determine la o viaţă ce are în vedere doar activităţile pământeşti, uitând în acest fel de Dumnezeu. Aşteptarea lui Cristos trebuie să rămână vie, având conştiinţa că Domnul poate veni dintr-o clipă în alta, iar venirea aceasta trebuie să îi găsească pe oameni pregătiţi.

Dialog teologic IV/8 (2001)

Dialog teologic IV/8 (2001), Familia creștină, încontro?, 274 p., 17×24, 7 RON.

Cumpara online de la Libraria Sapientia
Vizualizeaza online aici.

Cardinalul Joseph Ratzinger: Despre ecleziologia constituţiei „Lumen gentium”
Din cauza războiului franco-prusac, Conciliul I din Vatican nu a reuşit să finalizeze sinteza ecleziologică pe care ţi-a propus-o. Această sinteză este dusă la îndeplinire de Conciliul al II-lea din Vatican care, prin constituţia sa „Lumen gentium”, subordonează discursul despre Biserică discursului despre Dumnezeu, propunând o ecleziologie în sens teologic. În această constituţie, se întâlnesc multe expresii care desemnează realitatea Bisericii: noul popor al lui Dumnezeu, mireasa lui Cristos, casa lui Dumnezeu, familia lui Dumnezeu, cetatea sfântă, mama noastră, Ierusalimul de sus, turma lui Dumnezeu. Toate acestea sunt imagini ale Bisericii şi reprezintă unica Biserică universală, sacrament universal de mântuire, comuniune totală între Dumnezeu şi om, prin mijlocirea Capului suprem, Isus Cristos.

Pr. Alois Bulai: Începutul Bisericii după „Faptele Apostolilor”
Realitatea Bisericii în Faptele Apostolilor constituie o problemă complexă. Biserica – în sensul de comunitate a oamenilor beneficiari ai mântuirii lui Cristos, apărută ca încununare a planului divin „conceput înainte de întemeierea lumii” (Ef 1,4) – ia naştere odată cu moartea lui Isus, căci aşa cum Eva s-a născut din coasta lui Adam, tot astfel şi Biserica ia naştere din coasta lui Isus. Misiunea apostolilor, – începută în ziua Rusaliilor -, ca primi martori ai Bisericii, este de a răspândi Împărăţia lui Dumnezeu până la marginile pământului. O parte importantă a exegezei caracterizează, în ansamblu, situaţia comunităţii din Faptele Apostolilor, printr-o poziţie „proto-catolică”: o regula fidei, bine determinată, oficii ministeriale fixate stabil, distincţia dintre preoţi şi laici, interpretarea autoritativă a Sfintei Scripturi.

Pr. Cristian Gaşpal: Biserica lui Cristos, însufleţită de Duhul Sfânt
A înţelege prezenţa şi acţiunea salvifică a Duhului Sfânt în Biserică este un pas important făcut în cunoaşterea teologiei şi a vieţii noastre, în înţelegerea Sfintei Treimi şi a Sfintei Biserici. Biserica a fost întemeiată de Fiul lui Dumnezeu, Isus, prin puterea Duhului Sfânt, care devine vocea conştiinţei ei şi a fiecărui membru al ei, principiu al activităţii şi comuniunii, „izvorul oricărui dar şi al oricărui har”, „cel care dă întregului trup viaţă şi unitate” (LG 7). Cristos fiind Capul, Duhul Sfânt este sufletul Bisericii; El sfinţeşte în mod continuu şi constant Biserica – semper reformanda – prin acţiunea Sa în sacramente şi prin cooperarea cu ierarhia Bisericii, asigură validitatea acţiunilor sale principale.

Pr. Ştefan Lupu: Sinodalitatea şi/sau conciliaritatea: expresie a unităţii şi catolicităţii Bisericii
Conceptele synodos/concilium evocă faptul de a merge împreună pe acelaşi drum sau de a lua o decizie împreună. Această temă a sinodalităţii şi/sau a conciliarităţii, ce-şi afundă rădăcinile în practica seculară a Bisericii, a cunoscut o nouă revelanţă în dezbaterile ecumenice actuale, pentru refacerea unităţii Bisericii creştine. La întâlnirea Comitetului Credinţă şi Constituţie de la Salamanca (1973), sinodalitatea şi/sau conciliaritatea a fost definită ca având o relaţie intimă cu unitatea Bisericii, în sensul că Biserica una trebuie înţeleasă ca o „comuniune conciliară a Bisericilor locale, ele însele unite în mod autentic” care „îşi recunosc în mod reciproc membrii şi ministeriile”.

Pr. Benone Lucaci: Biserica şi şcoala: rolul lor în educaţie
În perioada totalitaristă, lumea bisericească şi cea laică erau nevoite să evolueze paralel. Biserica şi şcoala au fost considerate dintotdeauna ca fiind instituţiile au un rol deosebit în sectorul educaţiei. Şcoala este locul de formare a omului, prin asimilarea sistematică şi critică a culturii. Biserica, prin oficiul ei de munus docenci este convinsă că trebuie să se ocupe de întreaga viaţă a omului şi de aceea ea are un rol specific în dezvoltarea educaţiei. Este necesară realizarea în şcoală, prin educaţie, a acelei sinteze, între credinţă şi cultură, care să ajute elevul să găsească acel echilibru între axa verticală şi cea orizontală a existenţei sale.