Eduard Ferenţ
Preasfânta Treime mântuitoare
Sfânta Treime este, pentru sfânta Biserică şi toţi credincioşii ei, o taină mântuitoare. Prezentând lucrarea mântuitoare a celor trei Persoane divine, părinţii Bisericii ne spun că pleacă de la Tatăl şi ajunge la om prin Fiul în Duhul Sfânt şi ne conduce iarăşi în Duhul prin Fiul la Tatăl. Acest ritm trinitar marchează toată istoria mântuirii începute mai ales de la întruparea Cuvântului. Lucrarea mântuirii umane este lucrarea comună a Treimii nedespărţite, a treimii economice sau mântuitoare.
Vladimir Petercă
Revelaţia trinitară în învăţătura paulină
În activitatea misionară, ca şi în scrisorile sale, Paul îl predică pe Dumnezeu păgânilor, spunând că Dumnezeu poate fi cunoscut din lumea externă a creaţiei şi că acest Dumnezeu este „Tatăl nostru” care s-a manifestat prin Fiul său Isus, al care a venit să mântuiască lumea. Punctul culminant al activităţii mântuitoare a lui Cristos este crucea. Sfântul Paul invocă cele trei persoane distincte, deosebindu-le şi statornicindu-le în taina lui Dumnezeu. Diferenţa între Fiu şi Duh este dată de întruparea Fiului în lume.
Gheorghe Petraru
Sfânta Treime, temei al mărturisirii şi experienţei spirituale creştine
Textul prezintă, într-o manieră teologică, credinţa trinitară a Bisericii care totdeauna trebuie să fie o mărturie vie, cu conştiinţa unei relaţii de iubire cu persoanele Sfintei Treimi. Experienţa creştină ca comuniune cu Dumnezeu, împărtăşită în sacramente, rugăciune, liturgie şi acţiuni sociale, este criteriul adevărului Evangheliei, a lui Dumnezeu peste tot şi întotdeauna. Discursul teologic despre Dumnezeu se împleteşte, în actul raţional al înţelegerii misterului divin, cu experienţa tainică a copleşirii de absolutul divin. Experienţa spirituală este o experienţă structurată teologic, eclezial, sacramental, liturgic şi canonic, fiind de fapt conştientizarea unei relaţii gândite, simţite şi voite cu Dumnezeu ca Persoană ce invită la iubire.
Wilhelm Dancă
Omul ca imagine a Sfintei Treimi după Sfântul Augustin
Pentru sfântul Augustin, ca şi pentru Părinţii Bisericii din această perioadă, omul participă la fiinţa lui Dumnezeu: dovada acestei participări este elementul spiritual din om. Sfântul Augustin este primul care susţine că prototipul creaţiei omului este Sfânta Treime. După sfântul Augustin, omul este imaginea şi asemănarea Sfintei Treimi; imaginea este imprimată în omul interior, adică în sufletul raţional, într-un om interior contemplativ şi înţelept, nu în omul învăţat. Imaginea Treimii în omul interior se exprimă prin triada „mens” (mintea, spiritul în care sunt raţiunea şi inteligenţa), „notita” (cunoaşterea de sine în sens ontologic, act intelectiv prin care mintea se cunoaşte pe sine) şi „amor” (cunoscându-se, mintea se iubeşte). Asemănarea cu Sfânta Treime stă în existenţa a trei elemente constitutive (memoria, inteligenţa, voinţa) care, deşi sunt trei, fac parte dintr-o singură viaţă, minte, substanţă, formând o singură realitate.
Nicolae Chifăr
Răsăritul şi Apusul creştin în apărarea dogmei Sfintei Treimi în sec. IV
În secolul al IV-lea, istoria Bisericii a fost marcată pe plan teologic de disputele ariene şi pneumatomahe, care au determinat acţiuni de condamnare şi combatere, în special formularea doctrinei trinitare ce devine o teologie normativă pentru următoarele secole. Întărirea doctrinei în această perioadă prin includerea formulei „homoousios to Patri” tratarea coeternităţii Fiului cu Tatăl, precizarea termenilor de „fiinţă” şi „persoană” în Sfânta Treime, dumnezeirea Duhului Sânt şi cosubstanţialitatea sa cu Tatăl şi cu Fiul, arată că Biserica este mereu vigilentă şi inovatoare. Munca comună de reformă a Occidentului şi Orientului a deschis o nouă manieră de dialog cu celelalte confesiuni.
Ştefan Lupu
Mărturisirea misterului Preasfintei Treimi în epoca post-modernă
Mărturisirea Preaasfintei Treimi luminează istoria umană, indicând scopul ei ultim: totul vine de la Treime şi totul aspiră spre Treime ca şi împlinirea sa. Astfel, orice îndepărtare a conştiinţei trinitare de experienţa credinţei slăbeşte creştinismul şi duce la afirmarea ateismului. Curentele post-moderne se orientează spre recunoaşterea multiplicităţii raţionalităţilor, care sunt între ele incomensurabil eterogene. Omul contemporan se află într-o criză de orientare în timpul transformărilor rapide. Pierderea punctelor de referinţă ideologică îi lasă pe toţi mai mult sau mai puţin dezorientaţi. Apare exigenţa unei viziuni largi care să fie capabilă să „unească” societăţile pe scară mondială, şi nevoia unui consens fundamental între religii, care să poată crea o etică mondială adresată tuturor oamenilor.
Claudiu Dumea
Sfânta Treime în liturgia romană
Revelaţia ne prezintă misterul tainic al lui Dumnezeu: Tatăl vine spre noi, prin Fiul, în prezenţa Duhului Sfânt. Structura liturgiei ţine cont de această dublă mişcare. Liturgia reflectă în linii mari modelul pe care îl oferă Sfânta Scriptură şi tradiţia patristică despre Sfânta Treime. Prin liturgie, ce are două dimensiuni: ascendentă (prin Cristos, în Duhul Sfânt, la Tatăl) şi descendentă (de la Tatăl, prin Cristos, în Duhul Sfânt), creştinul trăieşte într-un contact intim şi permanent cu cele trei persoane ale Sfintei Treimi.
Viorel Sava
Sfânta Treime, temei şi centru al cultului divin ortodox
Biserica este locul în care sălăşluieşte Sfânta Treime. Aşa a fost văzută şi înţeleasă din primele secole creştine, iar teologii liturgiei de mai târziu vor dezvolta această idee, arătând că Biserica este chipul văzut al împărăţiei lui Dumnezeu. Unitatea Bisericii după modelul Treimii nu este numai un scop care trebuie atins, ci şi realitate care a fost creată de Dumnezeu, după chipul său. Cristos a oferit omului nu numai modelul unităţii Bisericii ci şi obiectul, temelia şi centrul rugăciunii, adică Sfânta Treime. Simbolismul liturgic ortodox conţine un bogat constituent trinitar. Multitudinea de gesturi, acte şi formule liturgice repetate de mai multe ori, alăturate textelor inspirate din Sfânta Scriptură, arată simbolismul trinitar în coeziunea sa.
Gheorghe Popa
Înnoirea morală şi spirituală: o exigenţă actuală pe calea unităţii creştine
Societatea modernă se caracterizează printr-o tensiune acută între morala tradiţională creştină şi morala post-tradiţională seculară. Morala îşi pierde caracterul ei normativ şi devine o realitate convenţională, legată de categoriile sociale ale binelui şi răului şi nu de realitatea ontologică a omului. Alături de morala creştină mai există şi alte sisteme morale sau amorale care-şi dispută întâietatea în crearea unui anumit comportament uman. Creştinul trebuie să demaşte comportamentul idolatru şi fals al unor sisteme ce tind să ia amploare, printr-o atitudine fraternă iubitoare şi dreaptă, atât pe plan moral, cât şi spiritual. Este nevoie de o sinteză între morală şi spiritualitate, între dreptate şi sfinţenie, atât pe plan individual cât şi social, şi aceasta este posibilă doar prin asumarea celor trei vocaţii specifice vieţii creştine: împărat, preot şi profet, exigenţe prioritare pentru înnoirea vieţii morale şi spirituale contemporane.
Dominte G. Merişor / S. Onica
Imagini ale Sfintei Treimi în arta religioasă europeană (exerciţiu de contemplare)
Alături de primatul gând-cuvânt, hotărâtor în structurarea şi transmiterea unei doctrine religioase, imaginea ce-i exprimă substanţa nu e doar o prelungire sau adaos ci este o transpunere a credinţei către privitor, prin limbajul vizual. Concordanţa formă-mesaj, aspect-conţinut este marea problemă de rezolvat pentru arta ce-şi propune reprezentarea sacralităţii. Opera apare atunci când concordanţele dintre mijloc şi scop este evidentă prin normalitatea ei. Pictura este pentru văz ceea ce este predica pentru auz, fiindcă în obiectul lor nemijlocit, atât discursul cât şi imaginea sunt una şi aceeaşi realitate spirituală.
