Cumpără online de la Libraria Sapientia
Vizualizează online Dialog 14.

 

EDITORIAL

Wilhelm DANCĂ
Dialogul dintre artă şi credinţă
Concrete reality, often dejectet, of architecture, song and art from our churches, as an inevitable result of modern rend between faith and art represents the starting point of this article. The necessity of dialogue between art and faith is pointed out by the radiography of the concrete situation and especially by theological, pastoral, historical and factual motivations. Local Church of Iassy has resumed, in a own way, and tried to put in practice the countless exhortations of Popes and Councils, especially the ones of Second Council of Vatican, regarding art and its dialogue with faith. This number of „Theological Dialogue” follows the same line.

Cumpără online de la Libraria Sapientia
Vizualizează online Dialog 13.

Wilhelm Dancă
Evanghelizarea şi îndreptarea privirii spre Cristos
The present editorial explains the genesis of the 13th Theological Dialogue magazine edition that takes over the international discussion documents organized by the Roman-Catholic Theological Institute of Iassy during the March 8th and 9th 2004. The great number of participants, their confessional and professional diversity – Catholics and Orthodocs, students and teachers, clerics and lay people – but also the special quality of the conferences and discussions applied to the given themes are the empirical proof of the fact that, in spite of all bets and negative statistics regarding the fate of Christianity in the post-modern period, the world of today is willing to listen to the Gospel. In this case, the evangelizers’ mission consists in the reorientation of post-communist and post-modernist man’s look and existence towards Christ’s mystery.

COMUNICĂRI

Anton Carpinschi
Nevoia de filozofie politică în lumea de astăzi
The need of political philosophy has always been integrated within the horizon of human’s social existence. On the other hand, the present article also wishes to make a short presentation of the laid effort in the common welfare administration, mostly in the modern and nowadays period. Although willing to analyze in what manner the today’s political philosophy still reflects the human needs and the social realities, the author observes that it has become more speculative and reactive than comprehensive and prospective. In consequence, knowing that the new political knowledge’s openings and perspectives depend mostly on the way that the various types of political theories correlate to the modernity’s legacy and to the post modernity challenges, the author’s approach is a methodological one. So there is proposed to outstrip of scientism, of ethics and of historicism, but also there is proposed the rehabilitation of practical philosophy, very good bounded with the philosophical conscience of the opening, of the plurality and complementarity and also with the permanent exercise of the human reflexivity in the aspiration toward wisdom in the common welfare administration.

Alois Gherguţ
Cuvântul sacru şi era consumismului. O abordare psiho-sociologică
An authentic reproposal of the sacred message in the consuming era cannot leave aside the multiple socio-cultural’ transformation endured by the nowadays man. In a clearly psycho-sociological key the author distinguishes the presence of a certain non-balance between the aspiration and the behaviour of the contemporary man. This state of being it is translated concrete by the apparition of new forms of social and psychic enslavements – devices to influence the human belief -, by the desperate chase for earnings, which puts in many times under question the values inherited from generation to generation, and last by the attitude of indifference toward the religious values or by the superficial and emotional perception of the Gospel’s message. The new evangelization must in this case identify and offer a new perspective in the perception and the understanding of divinity, which to make it known and lived according to the socio-cultural conditions of the contemporary society. Only in this way the mind and the heart of many people will be able to be reoriented towards an authentic Christian faith.

Wilhelm Dancă
Omul recent şi noua evanghelizare
Starting from two terms – new and recent –, towards the contemporary spirit has a certain predilection, this study enlarges upon the missionary speech of the Church, situating itself in this manner in an anthropological perspective. The author’s intention, as he confesses, is to show that the raised man within the modern rationalism’s horizon – horizon that has become universal through science and technology – cannot and mustn’t remain only recent. And the evangelization also – which propose itself to take the contemporary man out of the nowadays cultural and religious dead end – cannot and mustn’t remain only new. In the end, the new evangelization it is not only a manner resumed to a simple method or some words. This fight for the world’s soul regards the man’s life itself. It is the renewal of the meeting with the generations’ man that has fallen away from Christ and from the Church. It is this man’s taking out from non-sense, from frustration, from boredom and from despair. It is also the Gospel’s announcing, the good news about Jesus Christ in whom God shows it’s total and true love towards every man. Fully recovered, the man could take himself out of nihilism’s whirlpool, in which everything is relative, evanescent and fragmentary, and will be able to draw back from its memory the substantial things, whether it is about the Christian message or the fundamental elements of the human being.

Gheorghe Petraru
Evanghelizare şi mărturie creştină prin cult
This study is regarding the evangelization function of the liturgical cult, which is the live expression of true Christian faith living. An eventual separation of the liturgical dimension from the Church’s missionary action would make from the evangelization a pure human action or a simple religious ideology. The author structures his speech in two parts. In the first part, a special attention it is given to the evangelization function of the sacred language, the sacred text – brought up to date and paraphrased in the poetical-liturgical Church’s creation, which is considered as the first step in communicating with God. In the second part, the author is referring to the sacramental dimension of the liturgical cult, especially to the Holy mess and to the Eucharist, a participation in time, through the Holy Ghost’s graces, to the eschatological reality of god’s kingdom.

Vladimir Petercă
Noţiunea de sărăcie în Biblie şi în lumea de astăzi
The church has always had the conscience of Christ’s Gospel preaching mission’s universality, of its duty to announce God’s kingdom to all mankind, regardless of social status or material wealth. Knowing the social problems that tare apart the contemporary man’s life, the author wishes to determine the impact and the endings that the new evangelization must have on the society’s lowest parts, especially on the poor and needy ones. First of all, the study concentrates upon the biblical concept’s development of poverty. Following the salvation history, the author presents us the material poverty, especially in the Old Testament period, in which many times the prophets’ demands are real social protests (Am 8.4-6; Michae 3.2-7; Is 3.13-15). After this, the study’s accent moves upon the poverty’s social dimension, especially in the New Testament period. The author analyzes closely the Mountain preach (Matt 5.3) and the story of the foolish rich man (Luke 12.16-21). The poverty becomes in this way the fundamental disposition required to all those who wish to enter in God’s kingdom. In the second part of the article, the author follows the poverty concept in the recent teachings of the Church, especially in pope John Paul the second’s document Ecclesia in Europa and in the emitted document of the SE Europe’s Bishops Conference Poverty: a challenge for the Church. So, in order to receive and to serve the poor ones we must receive and serve Christ itself. This means the duty to announce the Gospel of hope bringing proof that all men are loved equally by God.

Eduard Ferenţ
Noua evanghelizare a Bisericii Romano-Catolice de Iaşi de-a lungul Sinodului Diecezan de la Iaşi (08.12.2001 – 08.12.2004)
The author underlines that, even from its opening, the Iasi’s Roman-Catholic Church’s Synod has proposed itself to assimilate the sacred doctrine of the Second Vatican Council and the teaching of the Pope’s John Paul the second, just as it has been formulated in the twelve speeches pronounced by his Sanctity with the occasion of the apostolically and pastoral visit that he made in Romania during the May 7th -9th 1999. This study analyzes from the dogmatic point of view the stimulus Duc in altum and records that the synod’s motto coincides with the new evangelization of the Iassy’s local Church. This work has been requested by the Pope in the mentioned documents. According to the author, the evangelization means the proclamation that Jesus Christ is the Son of God and human’s Redeemer, proclamation that wishes to lead to the enrichment of man in Christ. After he analyzes the evangelization mission in four paragraphs – the local ecclesial context of the new evangelization; who is the local Church of Iassy; the evangelized and the evangelizator local Church; Mary, the mystic star of the evangelization – the author formulates a conclusion in which he states that during the synod’s period the local Church has became more conscious of the fact that Christ’s self-giving through word and in the Eucharist is really making the Church. The answer to this self-giving of God’s Son is the gratitude towards the local Church, because through the sacraments of initiation administered by this Church, lot of people that lived on the Moldavian land have been introduced into the redeeming mysteries and transformed in missionaries in a forever young world.

Vittorio Possenti
Cambiare la natura umana? Biotecnologie e questione antropologica
The present article analyzes the thesis according to which the modern technologies to improve the physical life postulate an adequate knowledge of the human being and its primordial necessities. After the latest events that occurred in this domain this hard penetrating element has become more problematic. In consequence, the author wishes to look into the significance of the human nature concept, presenting from the philosophical and not from the theological point of view different ways of understanding the concept under discussion. In this case, the reference to Habermas J. and Fukuyama F. seems inevitable. With the help of Habermas we can track the future human nature identification, with a pronounced ethical character. With Fukuyama we can remake the human nature concept in a key that can be called neo-aristotelique. The author’s opinion is that the human nature cannot be changed, even if there can be modified lots of accidental elements from the human being when applying the modern technologies from the medical domain. Also, neither the human and social relations can be influenced: the human person cannot ever be modified in its base structure. Because it is an individualized human nature within a singular entity the person is guarantee of man’s unity. The present article contains some justifications for the thesis above, shortly analyzing the disease and therapy concepts and analyzing a little more the risks that the reduction understanding of a reality’s content can have. In the end the author shows how important it is the correct understanding of the human nature concept in domains such as philosophical anthropology, bio-ethics, and also political, moral and educational sciences.

Flavio Pajer
L’educazione cristiana e il nuovo umanesimo
The author observes that occidental civilization knows a progressive diminution of ethical, religious and symbolical values because it is far away from man and his real needs. In the first part, the author presents different humanism perspectives from the 20th century and points out their partial and sometimes contradictory character. This character is inherited by the post-modern humanism, which represents a true challenge for the Christian education. The post-modernity’s challenge presents more elements: the gathered presence of some visions about the world; the significance loss of a certain type of anthropology and Christian education; the person’s unity which is threatened by a vast set of structural and cultural ruptures (the rupture between progress and the spiritual values, the radical distinction between the public and the private sphere); the lack of Christian acts cultural consistency. In the second part, the author makes evident the necessary conditions to answer man’s moulding challenge in the post-modern period. Here are a few examples of these conditions: the complexity’s criteria assumption, the wisdom growth strategy identification and the answer to the ethical imperative of personal responsibility. In the end, the author takes over the pope’s John Paul the second’s stimulus from the Fides et Ratio encyclical (no. 107) and pleads for a better look deep down in the human being inmost parts, where it is forming the wish for truth and ration.

Wilhelm Müller
Provocările evanghelizării în Asia: cazul Chinei
The Asia’s evangelization is regarded by the author as a challenge for the solemn mission given by Jesus Christ to his apostles. The author also underlines the enormous energies invested in this mission’s realization and the Church’s presence result on the Asian continent. The main historical moments of Asia’s evangelization and China’s especially: the apostolic evangelization through saint Bartholomew and saint Thomas, the Franciscan and Jesuit evangelization through saint Francis Xavier and through Matthew Ricci, and the rites controversy are being presented. The author brings out the actual problematic of Church’s missionary’s activity in China, underlining both the positive aspects that impel the community on the road of Christian faith (churches and sanctuaries, seminaries and monasteries, ways of communication) and painful historical aspects that mark the life of this community (the on-going persecution, the Church’s authority’s crisis and its division in the Peter’s jurisdiction, the stressed diplomatic relations with the Holy See). The evangelization does not encounter difficulties from the other religions part, but contrarily the difficulties are generated by the materialism, by the will of power and moral conscience decay. So the challenge of today’s China evangelization is tight related with the entire world’s Christian faith situation being a provocation for the entire Church’s faith life.

Gerard Njen
A fi creştin şi a fi african
Monsignor Njen presents in an attractive and a full of life style the history and the evangelization situation of Africa. He also tells about the biggest representative men of modern African Christian culture, such as Arinze cardinal and reverend Jean Marc Elá and about his personal experience. Being Christian in the African society of the nowadays world means, above all, to recognize yourself as a Christian, means to love your socio-cultural environment to which you belong, to appreciate its good and bad parts, receiving the Christian legacy, saving it and passing it forward.

 

Cumpără online de la Libraria Sapientia
Vizualizează online Dialog12.

EDITORIAL

Wilhelm DANCĂ
Pentru adevăr: Petru sau Pilat?
The editorial underlines the fact that, the circumstances in which we live, the important matter is the attitude towards truth, that seems corrupted and confused; it can see that we aren’t prepared to search and accept the truth. Amongst other causes it indicates that the nowadays man is invaded from all parts by contradictions, falsity, lies and errors. Given the fact that the reaction used in confronting with the drawbacks is very weak, the Church must to assume the mission to announce the liberating force of the truth with more courage and conviction. Starting from two models of attitude towards truth – Peter wich goes away and then comes closer towards truth and Pilat wich is indifferent towards truth -, the editorial pleads for the attitude of saint Peter, the one that failed deceiving and denying the Christ but, finally, he found the way to the Truth.

COMUNICĂRI

Rino FISICHELLA
Apologetica moderna e le sfide del mondo contemporaneo
In this article, the bishop Fisichella sustains the fact that the tasks that belong to the fundamental theology must be rethought in modern terms, because the cultural context of nowadays is profoundly changed by the carthesian „cogito” and by the subjective dimension of the human knowledge, introduced by Kant. This cultural situation verifies itself especially in the Occident, where the fundamental theology makes huge efforts to reach an answer to some questions, as: „Who is the man?”, „What is nature?”, „Who is God?”. Even if this cultural environment is hard to define, the apologetics proposes with force the necessity of the truth and its relation with the truths of the Christian faith. Thus, the author shows that it is necessary to talk today about the truth, with a lot of passion, courage and love. But what truth are we talking about? We are talking about a truth that demands the identity of the subject that has to explain to an interlocutor why and how he has to speak about it. Thus, for a theologist, the truth has a face, and that face is Jesus of Nazareth. In the key of the modern philosophy, truth means love and liberty. But, nowadays, the question of truth implies the question of the true religion, therefore the relations between religions that, as corresponding to the teachings of the 2nd Vatican Council, must be characterized by respect and dialogue. Finally, the author invites everyone to search and to tend to the truth.

Ştefan LUPU
Adevărul în teologia sfântului apostol şi evanghelist Ioan
The author of the article starts from the classical become question, „what is the truth?” and intents to discover if there is a specific Christian concept of truth. The fundament of the study is constituted by the writings of saint apostle and evangelist John, the one that imprinted with his vision the Christian conception of truth. Thus, in the first part of the article, the author shows the originality of saint John’s concept of truth, in comparison with the Hebrew tradition, on one side, and the Greek and gnostic tradition, on the other side. In the second part, the author analyses the various texts of John that refer to the truth, structuring them in three categories: Christ and the truth, the Holy Spirit and the truth, the Christian and the truth. From this analysis, results that the truth in its Christian dimension, in comparison with the profane conceptions, is more complete and synthetic. It reunites in itself the various aspects that we see developing, isolated, in other systems. The unifying element of the Christian synthesis is the idea of revelation. The term of truth, in the Christian sense, doesn’t indicate God in itself, as the classical metaphysics did, but God’s revelation. In the Christian language, „the truth of God” isn’t the divine substance, but the revelation that comes from God, the revelation of his mysterious redeeming plan that found its definitive fulfilment in Jesus Christ. The Christian conception of the truth, is totaling. It is, in the same time, the memory of the past, an opening towards God’s mystery, the eschatological hope and the existential assimilation. These four dimensions of the Christian truth can be lived only in faith, hope and in a life of love.

Eduard FERENŢ
Cristologia lui Hans Urs von Balthasar (1905-1988)
Before making an introduction in the theological thought of Hans Urs von Balthasar, the author of this study introduces the reader in the personal life of the Swiss theologist, pointing the important moments of his sacerdotal life. The essential elements of Balthasar’s cristology, are described starting from some fundamental notions: the supernatural, the beautiful supernatural, and the kataloghia or the praise of God through humility. In conclusion, the author of the study sustains that the specific of Balthasar’s cristology is the brilliance of the AllBeautiful who, taking body from the womb of Mary, praised his Father through the humility and the kenoze of silence in the Great Friday of the crucified and buried. Thus, corresponding to Balthasar’s theology, Christ is the historical figure of the unseen God, the universal – concrete, the pleroma of the deity that, recapitulating the revelation, plenary and definitively manifests the love of God, therefore, saving or redeeming man. In this Allbeautiful Man, every ideal becomes reality.

Mihăiţă BLAJ
Teologia pluralistă a religiilor
The article underlines the fact that for the 3rd millennium Christian theology, the religious pluralism is a true instigation. This thing is confirmed by the numerous discussions concerning the theology of the religions, discussions that have different new tendencies: – eclesiocentrical, theocentrical with a normative christology, theocentrical with a non-normative christology – and paradigms: regnocentrical, logocentrical and pneumatocentrical. The study concentrates upon the pluralistical theology of the religions, a theological current appeared in the recent modernity, and illustrates his premises: the radical transcendence implies an apophatical discourse, the revelation has a symbolical character, the experience implies the perspectivism, the salvation is the hermeneutical criteria of the religious truths. The central problem in this recent theology is of an christological perspective; thus, the surpassing of the theocentrical paradigme means the ignoring of Christ (Jesus Christ is a myth, Christ isn’t Jesus, Christ is an illustrate unknown, the Logos is the radical transcendent, Christ isn’t Mesia). The author theologically evaluates these tendencies and pleads for Christianity as the „religio vera” and shows that, in the order of the salvation, Jesus Christ has an unique and universal role.

Vittorio POSSENTI
Noi che non sappiamo affatto che cosa sia la persona umana
The article tries to respond to this questions: what makes the man be a human and a person? That is why, first of all, a short incursion in the philosophical background of today; second of all, a few frame elements about the question of man in the modern philosophy. Thus, the author passes to the analysis of the characteristics of the person, that from an ontological point of view, moves around three key concepts: dignity, truth and freedom. Together with saint Tomas d’Aquino, one affirms: that „persona significat id quod est perfectissimum in tota natura, scilicet subsistens in rationali natura” and it is especially underlined that the human person is a center of dynamic unification, is a concrete totality, that shows itself in the analysis of the relation between dignity and liberty. After a short digression upon the reductionism and of upon what is irresistible in man, the author verifies the dignity of the man in two domains, today, in crisis: the idea of humanism and the „literal” education from universities. Finally, the author pleads for a humanism that represents the tension towards the realization of the essence or of the human nature and a formation road that should be penetrated by the truth-principle.

Cludiu IANUŞ
Dimensiunea antropologică a mişcărilor religioase contemporane
In our days, the birth and the proliferation of the new religious movements takes place in the background of a cultural rupture. The phenomenon of the new religious movements’ apparition is an invitation for the members of the Church to analyze and to recognize their responsibilities for the apparition and the proliferation of these new forms of religiosity. The article presents and evaluates from a Christian point of view two movements, which the author has considered more challenging in the local context – in the way it infiltrates and wins followers (the New Age movement), through the good organization, the number of adepts, and the exaggerated missionarism (the witnesses of Iehovah). Finally, the article pleads for the great anthropological affirmation of the Church of Christ in the beginning of the 3rd millennia: the mystery of the man won’t be understood but in the mystery of Christ.

Andre MATTHEWS
Quo vadis knowledge? Quid ulterius? In search for a solution to the epistemological crisis
The article searches to respond to three questions: The first: what is the real situation of the knowledge today? To find an answer, the author analyses the ideas on this theme, expressed by two contemporary philosophers: J. Habermas and J.-F. Lyotard, which bring us to the conclusion that knowledge means experiencing of a crisis situation. Thus, a second questions: how can we exit this situation of crisis? Concerning this, the author lines these movements of the modernity and post-modernity that have the role to find the direction, the unity, the validity and the finality of the different forms of knowledge. Finally, a third question appears: what is the solution to the present epistemological and cultural crisis? The author expresses the conviction that the knowledge under all forms and richness needs a new spinal column: the metaphysics.

Ioan TAMAŞ
Instrumentele de comunicare socială în legislaţia Bisericii
In this study, the author expresses his opinion concerning three fundamental problems that structure the problem of the social communication instruments in the canonic legislation: a) the Church right to possess such instruments; b) the entire Church (bishops, priests, laymen, monks) must unite themselves in the apostolate of the social communications; c) the use of these instruments must not harm in any way the faith and Catholic morale. In essence, a trinome might be used: to have – to use – to supervise. The present code treats about the social communication in nine canons. Two of them, 822 and 823, constitute the first part of the title De instrumenti communicationis socialis et in specie de libris. The other seven canons are placed in different sections of the code. Moreover, there are two canons (722 §2 şi 831 §1 şi 2) that treat separately about newspapers, radio and television. The present work condenses in unum these norms, taking into account the three fundamental themes: have, use, supervise. The study of the canons – especially the base cannons 747 §1, 822 and 823 – is in the same time historical and exegetical, theological and pastoral.

Cornel CADAR
Mass-media în Dieceza de Iaşi
The article presents the mode in which the Church from Moldavia has used the mass-media during history and the way things are now. Thus, until the beginning of the XX century, the Church has used specific ways of communication, especially in the its catechization and evangelization: church pictures, theatric representations, Christmas and Easter or great feasts pieces. At the end of the XIXth century and at the beginning of the XXth, many books and useful manuals for the teachers, priests and fidelian appear. Even in the communist period, the Church has used some sort of mass-media: the explicated catechism, the wall calendar, prayer and song books, posters, and sometimes towards the end of this period, film slides or videocassettes. After 1989, the mass-media develops more than before, and the Church in Moldavia uses it fully. The author pleads for the wise use of the mass-media, sustaining that its role is almost the same as the one of the priest who preaches the Gospel and helps the ones that have received it to grow.

FILE DE ARHIVĂ
Alois MORARU
„Presa catolică locală” în documente arhivistice
„Catholic and local journalism” in archive files

Cumpără online de la Libraria Sapientia
Vizualizează online Dialog 11.

EDITORIAL

Wilhelm Dancă
Conciliul al II-lea din Vatican, izvor de reînnoire
The author of this editorial claims that in our country, the acception of the renewal spirit and the application of the 2nd Vatican Council’s pastoral-liturgical norms were distorted by the unfavorable social and political conditions in which the Christians and the shepherds of our Church lived, in the period of the Council’s sessions development. The Council’s documents are even today a source of renewal, but the source isn’t enough known, used and frequented. The 2nd Vatican Council’s doctrine is a good medicine for the removal of heresies and nowadays temptations, as the heresy of action and the temptation of material things. The editorial also claims the idea that the 2nd Vatican Council might become “operational”, if the shepherds and the Christians, “all together” – this is the Council’s logic – penetrate deeper in the Council’s mentality.

COMUNICĂRI

ÎPS Ioan Robu
De ieri până astăzi la noi: Conciliul al II-lea din Vatican
The article is a personal testimonial of Bucharest’s archbishop, ÎPS IOAN ROBU, who recalls of the fact that, until 1990, we shared some, but a little of the new Council’s atmosphere, that stirred up the universal Church. The translation and the publication of the documents was possible only 25 years after the end of the Council’s sessions (1990). For that time, the Council arrived as a delayed letter, discovered and hardly read and, generally, without enthusiasm. Nevertheless, we haven’t experienced an exaggerated application of the liturgical reforms. Nowadays, even if there are a lot of things to do, the breath of the Council is still present in our local Church. The new priest generations and the believers don’t understand the Council’s documents as a delayed letter, but as an fresh appeal to responsibility and fidelity towards the Church.

PS Petru Gherghel
Descoperirea Conciliului al II-lea din Vatican
The article begins with a pleading for the Church, that goes forward, follows its path, in spite of the threats and trials that fall upon it. Afterwards, the role of Councils is presented: they are the keepers of the unaltered redeeming truth; questions are also formulated concerning the 2nd Vatican Council in the light of the abnormal situation that our local Church experienced: a long time without a bishop and separated visibly from the Pope for many years. Nevertheless, our Church ontologically belonged to the reality of the Church itself. The central content of the article takes a quick view over Rome – where the Council took place – and over Iassy, where there was a search of a way to spread information on the Council: B. Härings’s book The 2nd Vatican Council for all, and father Ioan Ciuraru had a significant role in this acquaintance work with the Council’s documents. Finally, the author of the article asks himself: what have we achieved of the Christian life, now, 40 years after the Council’s assembly.

PS Aurel Percă
Teologia morală între vechi şi nou
This article sustains a base idea, namely, that in the moral life domain, there was always a tendency of „old” to „new” passing. In consequence, the article shows the way the passing from the casuistry moral to the moral inspired by the 2nd Vatican Council’s doctrine took place. In succession, the first beginnings of the renewal are presented, in order to find a new model of moral theology. Anyhow, the passing from „old” to „new” went slow. After the presentation of the moral theology’s development during and after the ending of the Council’s sessions, the article shortly presents the main dimensions of the new moral theology’s model, namely, the personal and commune dimension. Finally, the renewal situation of the moral theology in the Seminary (Institute of Iassy), the difficult steps taken to pass from the individualistic, psychological and juridical mentality of textbooks, to the mentality of manuals that point out the biblical, historical and ecclesiastical perspective of the moral.

Vladimir Petercă
Reflecţii asupra Conciliului al II-lea din Vatican
The article sustains that all the difficulties that the Council fathers, all together with the shepherds and the Christians encountered when trying to penetrate and apply the 2nd Vatican Council’s norms and teachings, were for the benefit of the Church. Concerning to this, the author of the article remembers of the lab work that the 1968 generation priests made to prepare the ecclesiastical music, and refers to it as to one benefic work for the life of the Church. But the memories of the Council are linked to four great personalities that he evokes: pope Paul VI, the theologian K. Rahner, the cardinal König and the bishop R. Lettmann, the last one being cardinal Döpfner’s secretary, an important person in the social themes’ elaboration of the Council. Finally, the author asks himself if the Council’s expectations were fulfilled and to come to something like that, he claims that a permanent conversion of the Church to the Council’s spirit is required.

Eduard Ferenţ
Un nou suflu în teologia dogmatică
The author of the article claims that, when John XXIII started the 2nd Vatican Council, on the 11th of October 1962, almost an year of his priesthood had passed. That’s why he can say that he lived his priesthood in the light of the Council, in the ecclesial and social condition of a communist country hostile to the Catholic Church, and sequently, to the Council. The conference is a proof for the conditions in which, as a Catholic priest and theology professor, beginning with the 1st of January 1962, he knew and applied the 2nd Vatican Council’s doctrine during his sacerdotal ministry. The testimony contains three moments: the first refers to the period succeeding the Council; the second refers to the period of 1967-1975, namely, the years of the Council’s application in the our ecclesiastical context; the last moment refers to the period after the Council between 1975-2003.

Claudiu Dumea
Aplicarea reformei liturgice
The exposition has as an theme the implementation (term taken from the „wooden” language of politicians) of the liturgical reform in our context. Reform, another word discredited by the politicians. When he says „in our context”, the author means at the Iassy and Bucharest dioceses. It is not a scientific, systematic, historically documented, exhaustive exposition, but some personal, fragmented memories from the ‘70-‘80.

Mons. Anton Lucaci
Adieri conciliare peste Cortină
The author of the article responds to the invitation to present an ecclesiastical juridical theme or to give a „personal” testimony concerning the 2nd Vatican Council, choosing for the second variant it is known the fact that the revision of the ecclesiastical laws, announced publicly by pope John XXIII the same time as the decision to summon the Ecumenical Council, was about to translate in disciplinary norms the Council’s works. The reform of the canonic legislation was materialized 20 years ago, with the promulgation of the new Canonic Law Code. The author remembers that, during his studies in Rome, the law reform „floated in the air, far away, out at sea”, and he underlines the existence, in that post-conciliary period, of an attitude, pretty much confuse, hostile to the ecclesiastical law. „That fever that the Church’s body suffered has passed away”: this is the conclusion of the approximately 450 canonists, with the occasion of the impressive commemoration of two decades from the promulgation of the new Canon Law Code (24.01.1983). The conciliary breezes over the Iron Courtain towards us can be illustrated by the Elijah episode, 1Kg 19,11-12: „And behold, the Lord passed by, and a great and strong wind rent the mountains, and broke in pieces the rocks, before the Lord, but the Lord was not in the wind; and after the wind an earthquake, but the Lord was not in the earthquake; and after the earthquake a fire, but the Lord was not in the fire; and after the fire a still small voice”. Although he hadn’t any direct contact with the 2nd Vatican Council, the breeze of the Holy Spirit arrived also to our Church, being spared perhaps from the tempest, the earthquake and the fire that fell on some sectors of the free world Churches.

Francisca Băltăceanu
Traducerea documentelor Conciliului al II-lea din Vatican în limba română
In the article it is shown that a first Romanian translation was accomplished, in the given conditions of that time, in the Catholic world of Moldavia, a translation that passed by in a typed form, in a very exclusive circle, probably only in the Seminary and among some priests. Once ÎPS IOAN ROBU came at the lead of the Bucharest Archdiocese, many work possibilities opened here, in our context. In 1987, he initiated and entrusted a team to make a published form of the translation, in order to combine the rectitude with the accessibility. In the beginning, it was about a revision of the current translated text; shortly after, the process came out to implicate a huge work, with approximate results. Accordingly to his Eminence, a decision was taken to make a new translation, taking into account, obviously, anytime it was useful, what was already written.

Anton Dancă
Vocaţia la preoţie şi la viaţa consacrată
The testimony-article shows the fact that the author didn’t have too many information concerning the 2nd Vatican Council, but hoped in a better change in the life of the Iassy Dioceses’ Church, tested so hard, starting especially with 1998, when the Seminaries and convents were closed down. Many teenagers, having only a small step in reaching out the sacerdotal ideal, and many aspirants to the consecrated life, even those who vowed votes for life, had to come back to their so burdened families, because the war wounds weren’t healed enough. Some young people, seeing the wilderness of those times, enlisted to other schools, if permitted, and others started the family life.
Then, as today, people weren’t used to see how „God writes straight on skew lines”. The consecrated persons assembled in the Church for hours of adoration, gathered money in order to pay Masses for better times, took care of the altars’ beautification and offered their services to the parish as many times necessary, etc. Slowly, seeing their example, many young girls shyly got closed to ask them a spiritual guidance, feeling deep down the urge to serve Jesus in the consecrated life. The author thinks that many young people owe their call to the prayers and sacrifices of these persons banned from monasteries.

SCURTE MĂRTURII DIN DIECEZĂ

Ioan Sociu
Despre muzica sacră
About the sacred music

Dumitru Patraşcu
Despre apostolatul preoţesc
About the priest’s apostolate

Ştefan Erdeş
Dificultăţi în receptarea Conciliului al II-lea din Vatican
Difficulties in the 2nd Vatican Council’s acception

Ieronim Budulai
Scurtă evocare a convocării Conciliului al II-lea din Vatican File de istorie
Short evocation of the 2nd Vatican Council’s convocation

Violeta Barbu
Sinoadele locale din Ucraina, Polonia şi Constantinopol în epoca Contrareformei
Local synods in Ukraine, Poland and Constantinople during the Counter reform age

Fabian Doboş
Sinodul de la Cotnari – 6 noiembrie 1642
The Cotnari Synod – November the 6th 1642

Cumpără online de la Libraria Sapientia
Vizualizează online Dialog teologic 10.

EDITORIAL

Cumpără online de la Libraria Sapientia
Vizualizează online Dialog 9.

EDITORIAL

Wilhelm DANCĂ
Predarea religiei în şcoală
Această temă are la bază simpozionul teologico-pedagogic pe tema Religia în şcoală la începutul mileniului al III-lea desfăşurat în casa Misionarilor Verbiţi din Traian, simpozion care şi-a propus analiza profilului moral şi profesional al profesorului de religie şi statutul lecţiei de religie în şcoală, aflarea modului în care religia poate contribui la însănătoşirea societăţii româneşti, la favorizarea relaţiei dintre copii şi părinţi şi în ce mod religia poate conferi sens vieţii. Ora de religie contribuie în mod eficient la cunoaşterea patrimoniului cultural şi spiritual al ţării, poate crea premisele unei convieţuiri civile în respectul diferenţei culturale şi confesionale şi poate îndeplini un rol etic în formarea integrală a tinerelor generaţii.

P.S. Petru GHERGHEL – P.S. Aurel PERCĂ
Profilul spiritual şi moral al profesorului de religie
Ora de religie în şcoală este un serviciu educativ în favoarea noilor generaţii. Profesorul de religie trebuie să fie un om de credinţă care prin coerenţă, sârguinţă, fidelitate şi răbdare statornică, să fie un model de credinţă pentru elevi şi astfel să-şi realizeze misiunea proprie ca pe un drum de sfinţenie şi mărturie misionară. Competenţa profesorului de religie trebuie să se verifice şi prin comuniunea cu Biserica, prin colaborarea cu episcopul şi parohii, prin participarea la viaţa creştină şi la experienţa de credinţă a parohiei. Profesorul de religie trebuie să favorizeze sinteza dintre credinţă şi cultură şi să contribuie la o redresare morală şi spirituală a societăţii.

Vladimir PETERCĂ
Pedagogia lui Isus în parabolele evanghelice
Creştinismul trebuie mai întâi înţeles, apoi trăit şi în cele din urmă predicat. Ca un bun psiholog şi pedagog, Isus a ştiut să se folosească de parabole, acestea fiind un instrument didactic destinat să comunice idei şi experienţe de viaţă. Parabolele ocupă cea mai mare parte din textul evanghelic, în special la sinoptici şi sunt elementele narative de bază ale Noului Testament. Este evidenţiată pedagogia unică a Maestrului din Nazaret ce decurge din tehnica de interpretare şi aplicaţie ce reies din parabole. Părintele vede parabolele şi ca o armă de luptă pentru a ataca şi provoca cunoştinţele: fiecare parabolă cere explicaţie, dar şi un răspuns. A înţelege în ziua de azi parabolele înseamnă a intra în dialog direct cu Isus din Nazaret, fără a ne dezice de situaţiile în care ne aflăm.

Alois BULAI
Religia în Sfânta Scriptură
Întraga Sfântă Scriptură este un continuu dialog dintre Dumnezeu şi om. Dumnezeu este acela care are iniţiativa, El însuşi este educatorul, acela care îşi educă poporul prin planul său de mântuire ce se împlineşte în timp prin evenimente istorice, prin fapetele minunate pe care le săvârşeşte, prin legea alianţei, etc. Apoi Dumnezeu apelează la preoţi şi la cultul celebrat la templul din Ireusalim, la înţelepţi care sunt prin definiţie învăţători. Întoarcerea la Biblie este importantă pentru a reînnoi metodele învăţământului cathetic şi teologic, dar şi pentru a căuta în ea puncte de pornire şi stimulente pentru a gândi pedagogia noastră la toate nivelurile.

Wilhelm DANCĂ
Creştinismul este o religie?
La nivelul învăţământului şcolar din România mulţi adoptă o poziţie fundamentalistă în confruntarea cu creştinismul. De-a lungul timpului, mesajul lui Dumnezeu revelat în Isus Cristos asumă diverse forme culturale şi religioase de manifestare. Esenţialul religiei creştine constă în faptul că Dumnezeu vine în întâmpinarea omului. Există pericolul reducerii creştinismului doar la nivelul relaţiei cu celălalt, numai în ordinea realităţii profane. În final, părintele se opreşte asupra evenimentului întrupării şi al crucii, care semnifică pentru totdeauna vocaţia creştinismului ca suferinţă pentru altul în orizontul lucrurilor spirituale. Cei mai buni vorbitori (profesori de religie) ai creştinismului sunt sfinţii.

Ştefan LUPU
Cateheza în Biserică şi predarea religiei în şcoală: două căi distincte, dar complementare pentru formarea integrală a creştinului
Cateheza în Biserică şi predarea religiei în şcoală sunt două căi distincte, dar complementare pentru formarea integrală a creştinului şi, în particular, a copiilor şi a tinerilor. Toate acestea sunt făcute ăn baza şi în conformitate cu învăţătura magisteriului Bisericii. Predarea religiei în şcoală, care are ca scop să facă cunoscute adevărurile fundamentale ale creştinismului şi valorile pe care creştinii se străduiesc să le realizeze în viaţa lor este diferită de activitatea catehetică care presupune acceptarea mesajului creştin ca realitate salvifică. Religia în şcoală este o colaborare a Bisericii în formarea copiilor şi a tinerilor.

Constantin CUCOŞ
Posibilităţi de integrare a conţinuturilor la disciplina religie în învăţământul românesc
Realizarea unei educaţii religioase într-o perspectivă ecumenică, integrativă, permite mai buna comunicare între diferitele credinţe şi convingeri religioase. Educaşia religioasă trebuie să vizeze realizarea unei educaţii în spirit de recunoştinţă şi respect faţă de diferenţele ce există în cadrul pluralităţii religioase. În articolul de faţă sunt propuse sugestii referitoare la posibilităţile concrete a conţinutului educaţiei religioase în învăţământul românesc. De fapt, aici ni se prezintă o cale pentru a reuşi în integrarea pedagogică a conţinuturilor religioase şi care este acel parcurs didactic cumulativ-selectiv prin care se stauează secvenţial un standard comun de cunoştinţe şi valori religioase.

Flavio PAJER
Studiul ştiinţelor religioase într-o Europă multiculturală
Într-o Europă în care legătura dintre societate şi creştinism s-a ofilit destul de mult nu se poate vorbi de o unitate a continentului decât în termeni de pluralism care dialoghează şi colaborează pentru a înfăptui convieţuirea culturilor. Este subliniată trecerea necesară, în Europa, de la un mozaic de identităţi etnice, anţionale ţi monoconfesionale la o condiţie de cetăţenie pluralistă sau societară, precum şi deficitul structural al transmiterii culturale. Se arată necesitatea învăţării conlocuirii cu celălalt într-un spaţiu social fără frontiere şi ierarhii de nici un fel, impunîndu-se depăşirea ideologiei identitare, trecerea dincolo de opoziţia între identitate şi alteritate.

Mihai PATRAŞCU
Legislaţia religioasă cu privire la statutul religiei în şcoală
Privitor la instruirea şi educaţia religioasă, canonul 804.1 stabileşte următorul principiu general: Învăţătura şi educaţia religioasă catolică date în orice şcoală sau transmise prin diferite instrumente de comunicare socială sunt supuse autorităţii Bisericii. Conferinţei episcopale îi revine datoria de a da norme generale cu privire la învăţătura şi educaţia religioasă catolică, iar datoria episcopului diecezan este de a o organiza şi de a o supraveghea, vizitînd şcolile catolice de pe teritoriul său şi dînd dispoziţii în ce priveşte regulamentul generala la şcolilor catolice. Canonul 805 precizează dreptul ordinariului locului în dieceza sa, de numire sau de aprobare a profesorilor de religie, precum şi acela de îndepărtate a acestora din urmă.

Mihaela CIOBANU
Legislaţia civilă cu privire la statutul religiei în şcoală
Sunt prezentate aici prevederile Constituţiei prin legile privitoare la regimul cultelor religioase şi legea învăţământului în acest cadru referitor la religia în şcoală. Legislaţia civilă cu privire la predarea religiei în şcoală este săracă, acest domeniu de activitate fiind reglementat în mod expres doar prin articolul 9 din legea învăţământului. Se specifică prevederile legale asupra religiei în învăţământul primar şi cel gimnazial. Se precizează că predarea religiei se va desfăşura în spaţiile de învăţământ din incinta şcolii, fiind inclusă în orarul şcolii şe respectînd prevederile planului de învăţământ. Nici un elev nu poate fi obligat să participe la alte ore de religie decît cele ale confesiunii din care face parte, fără consimţământul său.

Antxon ANDUEZA
Filozofia educativă a şcolii catolice
În ziua de azi educaţia este un domeniu de care se ocupă puterile publice, autrităţile civile, guvernele şi instituţiile particulare neconfesionale. Şcoala catolică este şcoala condusă de autoritatea eccleziastică competentă ori şcoala recunoscută ca atare de autoritatea eccleziastică printr-un document. Şcoala trebuie să se caracterizeze prin competenţa profesională a cadrelor didactice, să fie un loc de explicare a mesajului evanghelic. Şcoala este un cadru ideal pentru dialogul permanent între credinţă şi cultură, oferind tinerilor mijloace adecvate pentru a-şi găsi un loc în această societate, dar şi pentru o formare creştină solidă. Este dată perspectiva şcolii profesioanle La Salle.

Antonio PERERA
Şcoala catolică
Este prezentat spiritul şcolilor creştine din perspectiva instituţiei Fraţii Şcolilor Creştine al cărei fondator este sfântul Ioan de La Salle, care vedea scopul educaţiei acela de a insufla copiilor şi tinerilor spiritul creştinismului care trebuie să fie viu, mai întâi în educaţia lor. Este evidenţiată apoi necesitatea Bisericii alături de cei care nu sunt educaţi în şcoli catolice, precum şi deosebita importanţă a educaţiei creştine pentru viaţa omului şi dezvoltatrea societăţii căreia Conciliul Vatican II îi dedică documentul întreg Gravissimum educationis. În final se prezintă situaţia actuală şcolii catolice din România.

Mariana PURŢUC
Metode de evaluare la ora de religie
Problema evaluării este o problemă foarte importantă şi actuală, care solicită soluţii imediate. Noul curriculum al religiei vizează atât cunoaşterea cât şi formarea unui sistem atitudinal şi comportamental. Evaluarea este ultima etapă a proiectării didactice şi reprezintă totalitatea acticităţilor prin care se colectează , organizează şi interpretează datele obţinute în urma aplicării unor instrumente de măsurare în scopul emiterii unor judecăţi de valoare pe care se bazează o anumită decizie pe plan educaţional. Evaluarea la religie reprezintă un teritoriu problematic deoarece formarea atitudinilor şi învăţarea valorilor religioase este un demers complicat şi de lungă durată şi favorizează dezvoltarea unui sistem comportamental şi atitudinal al elevului în concordanţă cu învăţăturile creştine.

Benone LUCACI
Proiectarea lecţiei de religie
Eduacaţia religioasă în şcolile statului constituie pentru noi într-un anume sens o noutate, dar în acelaşi timp şi o sfidare. Persoanele care intră în şcoală cu această misiune, trebuie să se confrunte, şi apoi să se conformeze menatlităţii şi metodologiei şcolii, ţinînd cont mereu de mandatul primit din partea Bisericii. Trebuie proiectată în jurul a doi poli o unitate didactică: faptul religios prezent în viaţa elevilor şi în societate precum şi elevul ca persoană implicată într-un adevărat dialog în clasă. Predarea religiei trebuie să fie conştientă de consecinţele pe care le-ar putea avea o proiectare greşită a lecţiei de religie.

Robert LAZU
Un imperativ pentru şcoala catolică: Conciliul al II-lea din Vatican
Este prezentată criza prin care trece acum învăţământul românesc şi se încearcă o analiză a motivelor care au adus învăţământul în acest stadiu. Cel mai adesea este denunţată salarizarea inacceptabilă a profesorilor, care majoritatea fiind familişti, resimt cât se poate de apăsător sărăcia, dar şi degradarea demnităţii profesorului care şi-au pierdut aproape orice respectabilitate în faţa elevilor. Sunt reliefate principiile eduacţiei catolice, extrase din declaraţia Conciliului Vatican II Gravissimum educationis. Educaţia trebuie să demaşte pseudovalorile de care este dominat învăţământul românesc.

Corneliu C. SIMUŢ
Pluralismul religios în teologia lui Hans Küng
Principala caracteristică a teologiei pluraliste este încercarea de a provoca teologia creştină să redefinescă unicitatea lui Cristos în lumina învăţăturilor promovate de alte religii, considerînd pretenţia că Isus este unic ca mit. Küng promovează credinţa în Isus ca arhetip fundamental al relaţiilor dintre oameni, deschizînd dialogul cu celelalte religii şi insistă asupra unicităţii lui Cristos, deoarece, consideră el, lipsa unei norme absolute duce la diluarea moralităţii. Singurul aspect al existenţei umane care justifică moralitatea este religia care are ca normă absolută pe Isus Cristos. Punctul forte al teologiei lui Küng este dialogul creativ cu ştiinţa modernă şi cu religiile contemporane. Deşi contestat, Küng rămâne un gânditor original.

EDUARD BILD
Impactul medical al credinţelor şi practicilor religioase
In fluenţele religioase din lumea modernă asupra persoanei umane sunt cunoscute destul de fragmentar. Persoana se gândeşte rareori sau chiar deloc asupra semnificaţiei vieţii sale şi asupra credinţei spirituale. În prezenţa unor boli grave omul se simte vulnerabil şi nu ştie ce-i rezervă viitorul, are nevoie de consolare, mângâiere şi speranţă, iar toate acestea îi pot fi aduse prin credinţa sa religioasă. Îngrijirile spirituale se bazează pe credinţele proprii, pe legi privind dieta şi ritualurile specifice, legăturile familiale, dar şi elementele de misticism şi mai ales prin ideile proprii sau culturale proprii poporului privind boala, sănătatea, corpul şi spiritul uman, moartea şi viaţa, durerea.

Alois MORARU – Dănuț DOBOŞ
„Şcoala” relevată în file de arhivă (sec. XIX)

 

Cumpără online de la Libraria Sapientia
Vizualizează online Dialog 8.

Editorial

Cumpără online de la Libraria Sapientia
Vizualizează online Dialog 7.

Cardinalul Joseph Ratzinger
Despre ecleziologia constituţiei „Lumen gentium”
Din cauza războiului franco-prusac, Conciliul I din Vatican nu a reuşit să finalizeze sinteza ecleziologică pe care ţi-a propus-o. Această sinteză este dusă la îndeplinire de Conciliul al II-lea din Vatican care, prin constituţia sa „Lumen gentium”, subordonează discursul despre Biserică discursului despre Dumnezeu, propunând o ecleziologie în sens teologic. În această constituţie, se întâlnesc multe expresii care desemnează realitatea Bisericii: noul popor al lui Dumnezeu, mireasa lui Cristos, casa lui Dumnezeu, familia lui Dumnezeu, cetatea sfântă, mama noastră, Ierusalimul de sus, turma lui Dumnezeu. Toate acestea sunt imagini ale Bisericii şi reprezintă unica Biserică universală, sacrament universal de mântuire, comuniune totală între Dumnezeu şi om, prin mijlocirea Capului suprem, Isus Cristos.

Alois Bulai
Începutul Bisericii după „Faptele Apostolilor”
Realitatea Bisericii în Faptele Apostolilor constituie o problemă complexă. Biserica – în sensul de comunitate a oamenilor beneficiari ai mântuirii lui Cristos, apărută ca încununare a planului divin „conceput înainte de întemeierea lumii” (Ef 1,4) – ia naştere odată cu moartea lui Isus, căci aşa cum Eva s-a născut din coasta lui Adam, tot astfel şi Biserica ia naştere din coasta lui Isus. Misiunea apostolilor, – începută în ziua Rusaliilor -, ca primi martori ai Bisericii, este de a răspândi Împărăţia lui Dumnezeu până la marginile pământului. O parte importantă a exegezei caracterizează, în ansamblu, situaţia comunităţii din Faptele Apostolilor, printr-o poziţie „proto-catolică”: o regula fidei, bine determinată, oficii ministeriale fixate stabil, distincţia dintre preoţi şi laici, interpretarea autoritativă a Sfintei Scripturi.

Cristian Gaşpal
Biserica lui Cristos, însufleţită de Duhul Sfânt 
A înţelege prezenţa şi acţiunea salvifică a Duhului Sfânt în Biserică este un pas important făcut în cunoaşterea teologiei şi a vieţii noastre, în înţelegerea Sfintei Treimi şi a Sfintei Biserici. Biserica a fost întemeiată de Fiul lui Dumnezeu, Isus, prin puterea Duhului Sfânt, care devine vocea conştiinţei ei şi a fiecărui membru al ei, principiu al activităţii şi comuniunii, „izvorul oricărui dar şi al oricărui har”, „cel care dă întregului trup viaţă şi unitate” (LG 7). Cristos fiind Capul, Duhul Sfânt este sufletul Bisericii; El sfinţeşte în mod continuu şi constant Biserica – semper reformanda – prin acţiunea Sa în sacramente şi prin cooperarea cu ierarhia Bisericii, asigură validitatea acţiunilor sale principale.

Ştefan Lupu
Sinodalitatea şi/sau conciliaritatea: expresie a unităţii şi catolicităţii Bisericii 
Conceptele synodos/concilium evocă faptul de a merge împreună pe acelaşi drum sau de a lua o decizie împreună. Această temă a sinodalităţii şi/sau a conciliarităţii, ce-şi afundă rădăcinile în practica seculară a Bisericii, a cunoscut o nouă revelanţă în dezbaterile ecumenice actuale, pentru refacerea unităţii Bisericii creştine. La întâlnirea Comitetului Credinţă şi Constituţie de la Salamanca (1973), sinodalitatea şi/sau conciliaritatea a fost definită ca având o relaţie intimă cu unitatea Bisericii, în sensul că Biserica una trebuie înţeleasă ca o „comuniune conciliară a Bisericilor locale, ele însele unite în mod autentic” care „îşi recunosc în mod reciproc membrii şi ministeriile”.

Benone Lucaci
Biserica şi şcoala: rolul lor în educaţie
În perioada totalitaristă, lumea bisericească şi cea laică erau nevoite să evolueze paralel. Biserica şi şcoala au fost considerate dintotdeauna ca fiind instituţiile au un rol deosebit în sectorul educaţiei. Şcoala este locul de formare a omului, prin asimilarea sistematică şi critică a culturii. Biserica, prin oficiul ei de munus docenci este convinsă că trebuie să se ocupe de întreaga viaţă a omului şi de aceea ea are un rol specific în dezvoltarea educaţiei. Este necesară realizarea în şcoală, prin educaţie, a acelei sinteze, între credinţă şi cultură, care să ajute elevul să găsească acel echilibru între axa verticală şi cea orizontală a existenţei sale.

Cumpără online de la Libraria Sapientia
Vizualizează online Dialog 6.

Petre Semen
Semnificaţiile Euharistiei şi dialogul ecumenic
Elementul constitutiv al religiei a fost dintotdeauna sacrificiul, care apare după căderea omului şi reprezintă, alături de alte aspecte, efortul de a stabili o punte între om şi Dumnezeu, în pofida distanţei datorate contingenţei şi mai ales păcatului omului, în speranţa de a găsi la Dumnezeu ascultare, bunăvoinţă şi primire. Pâinea şi vinul sunt amintite pentru prima oară în Geneză (14,18) ca o jertfă nesângeroasă, prefigurare a Sfintei Euharistii. Consumarea pâinii şi a vinului de către creştini în momentul împărtăşaniei are o întreită semnificaţie:
-anamneză: amintirea morţii mântuitoare a lui Cristos;
-euharistie: jertfă de mulţumire pentru belşugul binefacerilor divine;
-actualizare: anticipare a Împărăţiei lui Dumnezeu.

Alois Bulai
Semnificaţiile Euharistiei şi dialogul ecumenic 
Euharistia este, înainte de toate, memorialul şi evenimentul central al întregii istorii a mântuirii, misterul patimii, moartea şi învierea lui Isus Cristos. Cristos sigilează alianţa dintre Dumnezeu şi om, frângându-şi trupul ca pâine şi vărsându-şi sângele ca băutură pentru mântuirea omului. Generozitatea Tatălui se materializează în trimiterea Fiului spre mântuirea omului. Sfânta Euharistie aminteşte de jertfa pascală, este o aducere de mulţumire pentru această jertfă, dar este şi semnul real al prezenţei Fiului, cu Trupul şi Sângele său, mâncare şi băutură pentru viaţa cea veşnică.

Eduard Ferenţ
Euharistia, taina Preasfintei Treimi şi a Bisericii 
Divina Euharistie, în timp ce este situată în economia mântuirii, este recunoscută ca Sacramentul sacramentelor, ca icoană a împărăţiei cereşti. În ea se recapitulează creaţia şi umanitatea întreagă, după planul salvific voi de Tatăl din veşnicie, realizat, la plinătatea timpurilor, de Fiul şi împlinit de Duhul Sfânt în timpul Bisericii. Euharistia, ca şi celelalte sacramente, este celebrată în Biserică cu ajutorul cuvintelor eficace şi sfinţitoare ale lui Cristos, prin acţiunea simultană a Duhului Sfânt şi prin elementele creaţiei. Instituită de Cristos, perpetuează prezenţa sa şi opera sa mântuitoare în mijlocul umanităţii, permanetizând comuniunea omului cu Sfânta Treime.

Gheorghe Popa
Euharistia Bisericii şi conştiinţa euharistică a creştinilor 
Procesul de secularizare, specific lumii moderne şi post-moderne influenţează profund sensibilitatea, vocaţia şi conştiinţa euharistică. Evangheliile arată că mântuitorul Isus Cristos a instituit Euharistia ca Taină, în vederea constituirii Bisericii. Biserica este numită „casa lui Dumnezeu”şi în această casă Isus Cristos îşi „invită prietenii” la Cină, oferindu-se ca mâncare şi băutură. În viaţa creştină, conştiinţa euharistică s-a născut din iubirea faţă de Cristos din tabernacol. Prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui, creştinul formează Trupul tainic al lui Cristos, care este Biserica.

Claudiu Dumea
De la liturgia iudaică la Euharistia creştină
Liturgia creştină, una dintre creaţiile cele mai originale ale creştinismului, nu este o creaţie „ex-nihilo” ci are o preistorie în liturgia iudaică. Cât priveşte liturgia euharistică, Biserica îşi fixează atenţia în mod particular asupra acestor acţiuni: luarea pâinii, rugăciunea de binecuvântare a lui Dumnezeu, frângerea pâinii, împărţirea pâinii şi a vinului, însoţite de formulele: „Luaţi şi mâncaţi…”, „Luaţi şi beţi…”, „Faceţi acest lucru în amintirea mea”. Liturgia euharistică era o acţiune diferită de liturgia cuvântului ce se inspira din liturgia sinagogală. Cele două celebrări separate, de sine stătătoare la început, spre sfârşitul primului secol erau deja unite într-un unic act de cult.

Antonio Perera
La Euharistia en el arte occidental 
Articolul se concentrează asupra mărturiei artei plastice despre Euharistie. Orientarea generală a textului are ca bază două criterii exprimate de papa Ioan Paul al II-lea într-o recentă scrisoare către artişti: A: realizările artistice constituie, în felul lor, nu numai ilustrări estetice dar adevărate „locuri teologice” (nr. 11); B: orice formă autentică de artă este, în felul ei, o cale de acces spre realitatea cea mai profundă a omului şi a lumii (nr. 6); Diferitele perioade istorice ale artei creştine arată că în jurul Euharistiei s-au dezvoltat majoritatea. Biserica are nevoie de creativitatea artistică să se menţină în prezent „pentru a transforma” în forme palpabile ceea ce în sine este insesizabil (pp Ioan Paul II: Scrisoare către artişti 9,12).

Gheorghe Petraru
Euharistia: unitate şi mărturie creştină 
Studiul este o viziune cu deschiderea ecumenică, despre Euharistie: împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Cristos înseamnă unirea cu Cristos şi cu ceilalţi oameni care formează Biserica, Trupul lui mistic. Are o importanţă deosebită rodul Duhului Sfânt, care uneşte Biserica şi sprijină credinţa omului. Concepţia despre viaţă a creştinului este una euharistică, articulată învăţăturii şi practicii liturgico-sacramentale a Bisericii, ce culminează şi se încoronează cu Euharistia, anticipare şi prefigurare în trup a misterului învierii şi vieţii veşnice.

Lucian Farcaş
Dimensiunea socială a Euharistiei: despărţirea de păcat 
Studiul scoate în relief reciprocitatea dintre experienţa de credinţă în cadrul sacramentului Euharistiei şi realitatea trăirii în contextul social de astăzi. Relaţia de armonizare între trăirea euharistică şi mărturia creştină în viaţa socială impune exigenţa convertirii ca formă de despărţire de păcat. Este propus un concept pastoral menit să pregătească pe credincios pentru curajul de a se despărţi de păcat şi de structurile acestuia, şi pentru motivaţia de a începe o viaţă nouă, prin promovarea pocăinţei şi a reconcilierii, elemente importante ale convertirii, prin dialog şi cateheze.

Ioan-Cristinel Ţesu
Modurile sau treptele împărtăşirii de Cristos în spiritualitatea ortodoxă 
În spiritualitatea ortodoxă, împărtăşania creştinului cu Cristos are mai multe moduri sau trepte: mintal şi, respectiv, tainic. Primul mod este dat de cunoaşterea lui Dumnezeu din raţionalitatea creaţiei sau din raţiunile divine ale lucrurilor, a căror origine şi scop este Dumnezeu. Al doilea mod este dat de împrejurările concrete ale vieţii. Sunt două căi: calea pozitivă (Providenţa) îl duce pe om la desăvârşire, sfinţenie, prin săvârşirea binelui şi sesizarea raţionalităţii creaţiei; calea negativă (judecata): omul îl cunoaşte pe Dumnezeu prin privarea pedagogică (succese, necazuri, boli, suferinţe, etc.). Ambele căi sunt situaţii existenţiale prin care Dumnezeu cheamă pe om la dialog, la iubire, revelându-i-se în istoria creaţiei şi oferindu-şi Fiul la moarte spre mântuirea de păcat.

Mihai Pătraşcu
„Communication in sacris” 
Normele canonului 844 sunt rodul a peste 20 de ani de experienţă cu noile orientări ale Conciliului al II-lea din Vatican, referitor la comunicarea sacramentală şi îndeosebi, euharistică. Canonul 844 dă un cadru în care trebuie să fie reglementată comunicarea în sacramentele Euharistiei, Penitenţei şi Maslului şi diferitele norme ce privesc persoanele implicate în acest „communicatio”. Botezul, „poarta pentru a intra în Biserică” (LG 14) conferă celui ce-l primeşte dreptul la celelalte sacramente, cât timp comuniunea cu Biserica este menţinută. Canonul are o preocupare cu adevărat ecumenică. În problema comunicării „in sacris” este foarte importantă consultarea reciprocă dintre responsabilii pastorali ai Bisericii Catolice şi ai altor biserici sau comunităţi creştine.

Herciu Bogdan
Dimensiunea etico-socială a Euharistiei – grija faţă de săraci 
Atitudinea faţă de săraci, în spiritul Euharistiei, într-un context social, poate avea o dublă semnificaţie. În sens strict se referă la claritatea care izvorăşte din Euharistie şi care, pentru a fi autentică, nu poate rămâne indiferentă în faţa sărăciei şi a dezechilibrului material ce viciază societatea contemporană. În sens larg se referă la noul mod de a fi al omului credincios, „îmbogăţit” existenţial prin Euharistie şi cu misiunea de a îmbogăţi acea lume săracă. Atitudinea socială faţă de nefericiţii lumii trebuie să izvorască din iubirea interioară sprijinită de Duhul Sfânt şi hrănită prin Euharistie, în vederea mântuirii tuturora. Sprijinul, cooperarea, ajutorul pot avea un fundament înnoitor pentru cei săraci.

Onica Stelian
Noţiuni generale de conservare a icoanelor 
Rolul conservării bunurilor culturale într-o societate modernă nu e numai esenţial şi chiar vital pentru asigurarea integrităţii culturale, artistice, istorice, etnice, geografice, morale ale unui popor. Prin procesul de conservare sau restaurare, obiectul cultural este repus în parametrii săi naturali, căpătând eficienţa şi menirea originară. Cauzele care duc la degradarea picturilor/icoanelor sunt atât de ordin intern (endogene) care ţin de calitatea materiilor componente ale operei, de felul în care au fost folosite, cât şi de ordin extern (exogene), care exprimă factorii de degradare apăruţi în urma relaţiei dintre obiect şi microclimat.

Georgeta Dominte-Merişor
Eseu despre compoziţia imaginii Euharistiei 
Plecând de la bibliografia de specialitate despre definiţia şi asociaţia motivaţiilor „Euharistie”, „imagine”, „compoziţie” se face o discretă pledoarie pentru aproprierea artistică a operelor cu aspect religios. Într-o permanenţă unitară în diversitatea reprezentărilor, elemente de limbaj plastic, întrega prezentare cuprinde o detaliată descriere compoziţională a muncii de referinţă în domeniul religios, constituindu-se într-o argumentare în favoarea percepţiei şi a consideraţiei de valoare a mesajului plastic care exprimă în mod vizual mesajul teologic.

Wilhelm Dancă
Euharistia şi întruparea după sfântul Toma d’Aquino 
Limbajul sfântului Toma, cât priveşte realităţile sacramentale, este debitar gândirii aristotelice. Mesajul aprofundează concepţia sfântului Augustin despre istoria şi semnificaţia semnului sacramental. Ideea centrală a eseului este: unitatea de măsură a Bisericii Duhului Sfânt este Biserica Întrupării. Contribuţia teologică a sfântului Toma d’Aquino la aprofundarea doctrinei euharistice trebuie situată în perspectiva sa teologică bazată pe armonia dintre credinţă şi raţiune, pe rapostul strâns între viaţă şi gândire.

Adam Zak
Die neue Rolle der Christentums in Osteuropa 
Tema este tratată într-un context istoric de după căderea blocului răsăritean dominat de Uniunea Sovietică şi după destrămarea acesteia într-un număr de state independente. Creştinismul din Europa de Est a trăit experienţe total diferite în comparaţie cu situaţia occidentală, unde viaţa s-a desfăşurat într-un climat liberal, democratic. Încreştinarea are loc mai târziu (sec. IX-XV) şi e urmată aproape consecutiv de imitarea formelor de viaţă extra comunitară, de la popoarele occidentale. Mai târziu, creştinismul devine, aproape în toate regiunile, unul dintre factorii cei mai importanţi de rezistenţă în faţa comunismului, contribuind mai târziu la destrămarea acestuia.

Mariana Purţuc
Euharistia ca moment al convertirii după Francois Mauriac 
Virtutea cardinală a lui Mauriac este fidelitatea. Născut la Bordeaux în 1885, într-o familie de burghezi catolici, el nu devine un „romancier catolic” ci un catolic care scrie romane. Tonul edificator ca şi încercarea de a ridica personajele la o aventură spirituală la capătul căreia să-l regăsească pe Dumnezeu, prin drumul crucii, sunt doar câteva lucruri specifice ale lui Francois Mauriac. Personajele sale sunt însetate, însetate de singurătate, puritate, iubire, de căutarea lui Dumnezeu.

Cumpără online de la Libraria Sapientia
Vizualizează online Dialog 5.

Petre Semen
Revelarea Persoanelor Treimice şi a lucrării lor în cărţile biblice 
Dumnezeu biblic s-a revelat ca un Dumnezeu personal, dar Biblia nu conţine vreun tratat despre Dumnezeu, nu vorbeşte descriptiv despre El. Biblia ni-l prezintă pe Dumnezeu ca părinte şi creator, ca Fiu mântuitor şi c Duh Sfânt Mângâietor. În Vechiul Testament, revelarea Sfintei Treimi a fost pregătită, dar nu s-a vorbit despre ea ca implicit; hagiografii au insistat mai mult asupra unicităţii lui Dumnezeu. Totuşi, în afirmarea pluralităţii persoanelor revelate, există două lucruri: sintagma „să facem pe om după chipul şi asemănarea noastră” (Gen 1,26) şi utilizarea numelui divin la plural: Elohim. Sfânta Treime este un mister creştin. Noul testament este străbătut total de revelaţia lui Dumnezeu triunic: Dumnezeu Tatăl se manifestă prin Isus Cristos, fiul său şi prin mijlocirea Duhului Sfânt. În Isus Cristos toată revelaţia s-a desăvârşit.

Eduard Ferenţ
Preasfânta Treime mântuitoare 
Sfânta Treime este, pentru sfânta Biserică şi toţi credincioşii ei, o taină mântuitoare. Prezentând lucrarea mântuitoare a celor trei Persoane divine, părinţii Bisericii ne spun că pleacă de la Tatăl şi ajunge la om prin Fiul în Duhul Sfânt şi ne conduce iarăşi în Duhul prin Fiul la Tatăl. Acest ritm trinitar marchează toată istoria mântuirii începute mai ales de la întruparea Cuvântului. Lucrarea mântuirii umane este lucrarea comună a Treimii nedespărţite, a treimii economice sau mântuitoare.

Vladimir Petercă
Revelaţia trinitară în învăţătura paulină
În activitatea misionară, ca şi în scrisorile sale, Paul îl predică pe Dumnezeu păgânilor, spunând că Dumnezeu poate fi cunoscut din lumea externă a creaţiei şi că acest Dumnezeu este „Tatăl nostru” care s-a manifestat prin Fiul său Isus, al care a venit să mântuiască lumea. Punctul culminant al activităţii mântuitoare a lui Cristos este crucea. Sfântul Paul invocă cele trei persoane distincte, deosebindu-le şi statornicindu-le în taina lui Dumnezeu. Diferenţa între Fiu şi Duh este dată de întruparea Fiului în lume.

Gheorghe Petraru
Sfânta Treime, temei al mărturisirii şi experienţei spirituale creştine 
Textul prezintă, într-o manieră teologică, credinţa trinitară a Bisericii care totdeauna trebuie să fie o mărturie vie, cu conştiinţa unei relaţii de iubire cu persoanele Sfintei Treimi. Experienţa creştină ca comuniune cu Dumnezeu, împărtăşită în sacramente, rugăciune, liturgie şi acţiuni sociale, este criteriul adevărului Evangheliei, a lui Dumnezeu peste tot şi întotdeauna. Discursul teologic despre Dumnezeu se împleteşte, în actul raţional al înţelegerii misterului divin, cu experienţa tainică a copleşirii de absolutul divin. Experienţa spirituală este o experienţă structurată teologic, eclezial, sacramental, liturgic şi canonic, fiind de fapt conştientizarea unei relaţii gândite, simţite şi voite cu Dumnezeu ca Persoană ce invită la iubire.

Wilhelm Dancă
Omul ca imagine a Sfintei Treimi după Sfântul Augustin 
Pentru sfântul Augustin, ca şi pentru Părinţii Bisericii din această perioadă, omul participă la fiinţa lui Dumnezeu: dovada acestei participări este elementul spiritual din om. Sfântul Augustin este primul care susţine că prototipul creaţiei omului este Sfânta Treime. După sfântul Augustin, omul este imaginea şi asemănarea Sfintei Treimi; imaginea este imprimată în omul interior, adică în sufletul raţional, într-un om interior contemplativ şi înţelept, nu în omul învăţat. Imaginea Treimii în omul interior se exprimă prin triada „mens” (mintea, spiritul în care sunt raţiunea şi inteligenţa), „notita” (cunoaşterea de sine în sens ontologic, act intelectiv prin care mintea se cunoaşte pe sine) şi „amor” (cunoscându-se, mintea se iubeşte). Asemănarea cu Sfânta Treime stă în existenţa a trei elemente constitutive (memoria, inteligenţa, voinţa) care, deşi sunt trei, fac parte dintr-o singură viaţă, minte, substanţă, formând o singură realitate.

Nicolae Chifăr
Răsăritul şi Apusul creştin în apărarea dogmei Sfintei Treimi în sec. IV
În secolul al IV-lea, istoria Bisericii a fost marcată pe plan teologic de disputele ariene şi pneumatomahe, care au determinat acţiuni de condamnare şi combatere, în special formularea doctrinei trinitare ce devine o teologie normativă pentru următoarele secole. Întărirea doctrinei în această perioadă prin includerea formulei „homoousios to Patri” tratarea coeternităţii Fiului cu Tatăl, precizarea termenilor de „fiinţă” şi „persoană” în Sfânta Treime, dumnezeirea Duhului Sânt şi cosubstanţialitatea sa cu Tatăl şi cu Fiul, arată că Biserica este mereu vigilentă şi inovatoare. Munca comună de reformă a Occidentului şi Orientului a deschis o nouă manieră de dialog cu celelalte confesiuni.

Ştefan Lupu
Mărturisirea misterului Preasfintei Treimi în epoca post-modernă
Mărturisirea Preaasfintei Treimi luminează istoria umană, indicând scopul ei ultim: totul vine de la Treime şi totul aspiră spre Treime ca şi împlinirea sa. Astfel, orice îndepărtare a conştiinţei trinitare de experienţa credinţei slăbeşte creştinismul şi duce la afirmarea ateismului. Curentele post-moderne se orientează spre recunoaşterea multiplicităţii raţionalităţilor, care sunt între ele incomensurabil eterogene. Omul contemporan se află într-o criză de orientare în timpul transformărilor rapide. Pierderea punctelor de referinţă ideologică îi lasă pe toţi mai mult sau mai puţin dezorientaţi. Apare exigenţa unei viziuni largi care să fie capabilă să „unească” societăţile pe scară mondială, şi nevoia unui consens fundamental între religii, care să poată crea o etică mondială adresată tuturor oamenilor.

Claudiu Dumea
Sfânta Treime în liturgia romană
Revelaţia ne prezintă misterul tainic al lui Dumnezeu: Tatăl vine spre noi, prin Fiul, în prezenţa Duhului Sfânt. Structura liturgiei ţine cont de această dublă mişcare. Liturgia reflectă în linii mari modelul pe care îl oferă Sfânta Scriptură şi tradiţia patristică despre Sfânta Treime. Prin liturgie, ce are două dimensiuni: ascendentă (prin Cristos, în Duhul Sfânt, la Tatăl) şi descendentă (de la Tatăl, prin Cristos, în Duhul Sfânt), creştinul trăieşte într-un contact intim şi permanent cu cele trei persoane ale Sfintei Treimi.

Viorel Sava
Sfânta Treime, temei şi centru al cultului divin ortodox 
Biserica este locul în care sălăşluieşte Sfânta Treime. Aşa a fost văzută şi înţeleasă din primele secole creştine, iar teologii liturgiei de mai târziu vor dezvolta această idee, arătând că Biserica este chipul văzut al împărăţiei lui Dumnezeu. Unitatea Bisericii după modelul Treimii nu este numai un scop care trebuie atins, ci şi realitate care a fost creată de Dumnezeu, după chipul său. Cristos a oferit omului nu numai modelul unităţii Bisericii ci şi obiectul, temelia şi centrul rugăciunii, adică Sfânta Treime. Simbolismul liturgic ortodox conţine un bogat constituent trinitar. Multitudinea de gesturi, acte şi formule liturgice repetate de mai multe ori, alăturate textelor inspirate din Sfânta Scriptură, arată simbolismul trinitar în coeziunea sa.

Gheorghe Popa
Înnoirea morală şi spirituală: o exigenţă actuală pe calea unităţii creştine
Societatea modernă se caracterizează printr-o tensiune acută între morala tradiţională creştină şi morala post-tradiţională seculară. Morala îşi pierde caracterul ei normativ şi devine o realitate convenţională, legată de categoriile sociale ale binelui şi răului şi nu de realitatea ontologică a omului. Alături de morala creştină mai există şi alte sisteme morale sau amorale care-şi dispută întâietatea în crearea unui anumit comportament uman. Creştinul trebuie să demaşte comportamentul idolatru şi fals al unor sisteme ce tind să ia amploare, printr-o atitudine fraternă iubitoare şi dreaptă, atât pe plan moral, cât şi spiritual. Este nevoie de o sinteză între morală şi spiritualitate, între dreptate şi sfinţenie, atât pe plan individual cât şi social, şi aceasta este posibilă doar prin asumarea celor trei vocaţii specifice vieţii creştine: împărat, preot şi profet, exigenţe prioritare pentru înnoirea vieţii morale şi spirituale contemporane.

Dominte G. Merişor / S. Onica
Imagini ale Sfintei Treimi în arta religioasă europeană (exerciţiu de contemplare)
Alături de primatul gând-cuvânt, hotărâtor în structurarea şi transmiterea unei doctrine religioase, imaginea ce-i exprimă substanţa nu e doar o prelungire sau adaos ci este o transpunere a credinţei către privitor, prin limbajul vizual. Concordanţa formă-mesaj, aspect-conţinut este marea problemă de rezolvat pentru arta ce-şi propune reprezentarea sacralităţii. Opera apare atunci când concordanţele dintre mijloc şi scop este evidentă prin normalitatea ei. Pictura este pentru văz ceea ce este predica pentru auz, fiindcă în obiectul lor nemijlocit, atât discursul cât şi imaginea sunt una şi aceeaşi realitate spirituală.