Dialog Teologic V/10 (2002)

Dialog Teologic V/10 (2002)
Biserica locală. Teologie și istorie, 234 p. 17×24, 7 RON.

Cumpără online de la Libraria Sapientia
Vizualizează online Dialog teologic 10.


Wilhelm DANCĂ
Cercetarea teologică şi sinodul diecezan de la Iaşi (2001-2004)
The editorial pleeds for the promovation of a tight bond between the theological research (in all its aspects) – the scientifical, existential, spiritual research etc. – and the work of Iassy’s Diecesan Synod (2001-2004). Accordingly, the pages of this last edition of the „Dialog teologic” contains more contributions with a tight theological character, bonded by the wish to asure a successful mission of the diecesan synod, synod that has to „profit”, to encourage, to value the theological research, in these moments and afterwards. Concerning the theological content of the present volume, a fact is underlined. Generally, the synod proposes a theology making method: the hermeneutical principles that help us understand the sacred realities (in our case, the reality of the Church) are always the same, they stay just as the Holy Bible, the Oecumenical Councils and the Patristical fathers formulated them, but they are applied to different realities. In other words, the theology is done in the context of Church’s living tradition, in a tight inner bondage with the dogmatical truths and with the history, both properly and figurately. Thus, if the ecclesiological reflections signed by B. Forte and Şt. Lupu have a dogmatical and theoretical character (with the purpose of theological foundation), the ones that belong to E. Dumea, A. Despinescu, L. Farcaş and A. Moraru have a practical character, trully ilustrating the theology-history relation.


Euharistia şi Biserica, comuniune şi misiune
The article is structured around the idea that the Church is born from the Holy Trinity in the paschal mystery and in the Ressurection memorial celebration. Following this central idea, the author is developing the ontology of the Church, taking into account the Eucharist’s ontology, and he draws attention to some present temptations that threaten the ontological identity of the Church. Thus, starting from the fact that the Eucharist is the memorial of the beginning and the Church is „born of Trinity”, the author underlines three dimensions of the Church, which are based on three elements of its reality: mystery, but implication also. Secondly, after prooving that the Eucharist is the paschal feast and the Church is the „communio sanctorum”, the author makes a link between the icon of the Trinity and the pastoral perichoresis, underlining the fact that the whole Church is charismatical and ministerial. Finally, because the Eucharist is the guarantee of the future glory and the Church is walking on the Kingdom’s way, the eucharistical Church is „semper reformanda” (always progressing, changing) and in the same time she must become the critical conscience of the history and the witness of the Beauty that redeems.

Ştefan LUPU
Fiinţa Bisericii la teologul ortodox Dumitru Stăniloae
In his long life and theological career, Dumitru Stăniloae (1903-1993) has treated several theological problems, that unite themselves together in the wish of helping the contemporary human being to rediscover and to free himself of the passing temptations that could alienate him. The study stops upon a theme of ecclesial nature, trying to analyze from an ontological point of view, the way Dumitru Stăniloae understands the nature and the manner in which one can express the mystery of union between Christ and his Church. Thus, it is shown that through various images of the Church that can be found in the biblical and patristical tradition, Stăniloae has a preference for the understanding of the Church as body and sacrament (mysterion) of Christ, situating himself on the line of saint Paul, and reaching the teachings of the capadocian fathers and the byzantine theology. The author of the study has given enough attention to the other ecclesial images – the Church as temple, boat, people of God – that are present in the New Testament and have been deeply studied by the saintly fathers of the Church. That is why, Father Stăniloae’s ecclesiology has an unilateral character, and it underlines only the spiritual dimension, shadowing the social and misionary dimension of the Church.

Misiunea catolică din Moldova în secolul al XVIII-lea
Before the century period underlined in this article, the Catholic presence in Moldavia was concretized in the existence of the Milcov and Cumanian (1227-1241) bishopries, wanted by the Hungarian crown, and afterwards, in the ones of Siret (1371-1434), Baia (1418-1525) and Bacău (1607-1818), constituted in the context of the Polish crown’s Catholic interests. For the Bacău bishoprie, the De Propaganda Fide Congregation nominated the Minor Conventual Franciscan Order with the purpose of watching over the destiny of the Catholics in Moldavia. Until the XVIIIth century, the conventuals had great difficulties in Moldavia, conquered by the Ottoman empire and devastated by various wars and pillages, and this missionaries had to watch over „the Catholic flock”, the Catholic minority that, by 1600, numbered about 300 souls. At the end of the XVIIIth century, the number of Catholics rose up to 13,000. The article presents the extreme conditions of the Catholic mission in Modavia, stoping upon some facts, institutions and persons that influenced the development of the mission. Thus, the authority of the Bacău bishops is underlined, and the main discussion is upon the protectorate of the big European powers – as Polland, Russia and Austria –, upon the missionaries’s relations with the local authorities – the rulers, the boyards and the Orthodox clergy – ; the controversies among the minor conventual franciscans aren’t much underlined.

Activitatea pastorală a lui Nicolae-Iosif Camilli ca arhiepiscop-episcop de Iaşi (1904-1915)
During the second millenium, in the Eastern teritory of the Carpathians, a Roman-Catholic presence is centified, in a misionary regim, until the creation of the Romanian modern state, first through the unification of the Moldavian and Muntenian principality, and, after the first World War, through the unification of Transylvania with the united Romanian state. The foundation in 1884 of Iassy Roman-Catholic Diocese, and the foundation of the diocesan Seminary in 1886, opened a new era in the more strongly becoming organization of the Catholic life in Moldavia. The diocese’s firm organizer was its first bishop, Nicolae-Iosif Camilli. This article shows the importance of the return at Iassy of N.I. Camilli as archbishop, analyzing the program-document as it was contained in the letter he sent from Rome in the 1st of October 1904 to his parishioners and collaborators. It also shows the progressive efforts of the Diocese, the relationship with the clergy, Camilli’s bishop emblems and the circumstances in which the archbishop N.I. Camilli died.

Metanoia. Aspecte sociale în lumina împărăţiei lui Dumnezeu
This study refers to the chances of social conversion and to the chances of the transformation of structures. The given answer is strictly corelated to the message regarding God’s kingdom as it is proclaimed and perceived, also having in mind the edification of the secular life’s domains. On one hand, the social conversion may be promoted in this way through Christian and ecclesial testimony in and with faith, hope and love. On the other hand, in the last part the results are considered from the research domain of value transformation which shows that in the modern societies there are tendencies to edificate the private and social life through an orientation for the value synthesis. The growing sensitiveness of today’s people for better justice and for the upholding of the human rights is a sign for better chances of social renewal.


Acte constitutive ale Diecezei de Iaşi şi ale Seminarului Diecezan din Iaşi

Dialog Teologic V/9 (2002)

Dialog Teologic V/9 (2002)
Religia în școala la începutul mileniului al III-lea, 280 p., 17×24, 4 RON.

Cumpără online de la Libraria Sapientia
Vizualizează online Dialog 9.


Wilhelm DANCĂ
Predarea religiei în şcoală
Această temă are la bază simpozionul teologico-pedagogic pe tema Religia în şcoală la începutul mileniului al III-lea desfăşurat în casa Misionarilor Verbiţi din Traian, simpozion care şi-a propus analiza profilului moral şi profesional al profesorului de religie şi statutul lecţiei de religie în şcoală, aflarea modului în care religia poate contribui la însănătoşirea societăţii româneşti, la favorizarea relaţiei dintre copii şi părinţi şi în ce mod religia poate conferi sens vieţii. Ora de religie contribuie în mod eficient la cunoaşterea patrimoniului cultural şi spiritual al ţării, poate crea premisele unei convieţuiri civile în respectul diferenţei culturale şi confesionale şi poate îndeplini un rol etic în formarea integrală a tinerelor generaţii.

P.S. Petru GHERGHEL – P.S. Aurel PERCĂ
Profilul spiritual şi moral al profesorului de religie

Ora de religie în şcoală este un serviciu educativ în favoarea noilor generaţii. Profesorul de religie trebuie să fie un om de credinţă care prin coerenţă, sârguinţă, fidelitate şi răbdare statornică, să fie un model de credinţă pentru elevi şi astfel să-şi realizeze misiunea proprie ca pe un drum de sfinţenie şi mărturie misionară. Competenţa profesorului de religie trebuie să se verifice şi prin comuniunea cu Biserica, prin colaborarea cu episcopul şi parohii, prin participarea la viaţa creştină şi la experienţa de credinţă a parohiei. Profesorul de religie trebuie să favorizeze sinteza dintre credinţă şi cultură şi să contribuie la o redresare morală şi spirituală a societăţii.

Vladimir PETERCĂ
Pedagogia lui Isus în parabolele evanghelice

Creştinismul trebuie mai întâi înţeles, apoi trăit şi în cele din urmă predicat. Ca un bun psiholog şi pedagog, Isus a ştiut să se folosească de parabole, acestea fiind un instrument didactic destinat să comunice idei şi experienţe de viaţă. Parabolele ocupă cea mai mare parte din textul evanghelic, în special la sinoptici şi sunt elementele narative de bază ale Noului Testament. Este evidenţiată pedagogia unică a Maestrului din Nazaret ce decurge din tehnica de interpretare şi aplicaţie ce reies din parabole. Părintele vede parabolele şi ca o armă de luptă pentru a ataca şi provoca cunoştinţele: fiecare parabolă cere explicaţie, dar şi un răspuns. A înţelege în ziua de azi parabolele înseamnă a intra în dialog direct cu Isus din Nazaret, fără a ne dezice de situaţiile în care ne aflăm.

Religia în Sfânta Scriptură

Întraga Sfântă Scriptură este un continuu dialog dintre Dumnezeu şi om. Dumnezeu este acela care are iniţiativa, El însuşi este educatorul, acela care îşi educă poporul prin planul său de mântuire ce se împlineşte în timp prin evenimente istorice, prin fapetele minunate pe care le săvârşeşte, prin legea alianţei, etc. Apoi Dumnezeu apelează la preoţi şi la cultul celebrat la templul din Ireusalim, la înţelepţi care sunt prin definiţie învăţători. Întoarcerea la Biblie este importantă pentru a reînnoi metodele învăţământului cathetic şi teologic, dar şi pentru a căuta în ea puncte de pornire şi stimulente pentru a gândi pedagogia noastră la toate nivelurile.

Wilhelm DANCĂ
Creştinismul este o religie?
La nivelul învăţământului şcolar din România mulţi adoptă o poziţie fundamentalistă în confruntarea cu creştinismul. De-a lungul timpului, mesajul lui Dumnezeu revelat în Isus Cristos asumă diverse forme culturale şi religioase de manifestare. Esenţialul religiei creştine constă în faptul că Dumnezeu vine în întâmpinarea omului. Există pericolul reducerii creştinismului doar la nivelul relaţiei cu celălalt, numai în ordinea realităţii profane. În final, părintele se opreşte asupra evenimentului întrupării şi al crucii, care semnifică pentru totdeauna vocaţia creştinismului ca suferinţă pentru altul în orizontul lucrurilor spirituale. Cei mai buni vorbitori (profesori de religie) ai creştinismului sunt sfinţii.

Ştefan LUPU
Cateheza în Biserică şi predarea religiei în şcoală: două căi distincte, dar complementare pentru formarea integrală a creştinului
Cateheza în Biserică şi predarea religiei în şcoală sunt două căi distincte, dar complementare pentru formarea integrală a creştinului şi, în particular, a copiilor şi a tinerilor. Toate acestea sunt făcute ăn baza şi în conformitate cu învăţătura magisteriului Bisericii. Predarea religiei în şcoală, care are ca scop să facă cunoscute adevărurile fundamentale ale creştinismului şi valorile pe care creştinii se străduiesc să le realizeze în viaţa lor este diferită de activitatea catehetică care presupune acceptarea mesajului creştin ca realitate salvifică. Religia în şcoală este o colaborare a Bisericii în formarea copiilor şi a tinerilor.

Constantin CUCOŞ
Posibilităţi de integrare a conţinuturilor la disciplina religie în învăţământul românesc
Realizarea unei educaţii religioase într-o perspectivă ecumenică, integrativă, permite mai buna comunicare între diferitele credinţe şi convingeri religioase. Educaşia religioasă trebuie să vizeze realizarea unei educaţii în spirit de recunoştinţă şi respect faţă de diferenţele ce există în cadrul pluralităţii religioase. În articolul de faţă sunt propuse sugestii referitoare la posibilităţile concrete a conţinutului educaţiei religioase în învăţământul românesc. De fapt, aici ni se prezintă o cale pentru a reuşi în integrarea pedagogică a conţinuturilor religioase şi care este acel parcurs didactic cumulativ-selectiv prin care se stauează secvenţial un standard comun de cunoştinţe şi valori religioase.

Flavio PAJER
Studiul ştiinţelor religioase într-o Europă multiculturală
Într-o Europă în care legătura dintre societate şi creştinism s-a ofilit destul de mult nu se poate vorbi de o unitate a continentului decât în termeni de pluralism care dialoghează şi colaborează pentru a înfăptui convieţuirea culturilor. Este subliniată trecerea necesară, în Europa, de la un mozaic de identităţi etnice, anţionale ţi monoconfesionale la o condiţie de cetăţenie pluralistă sau societară, precum şi deficitul structural al transmiterii culturale. Se arată necesitatea învăţării conlocuirii cu celălalt într-un spaţiu social fără frontiere şi ierarhii de nici un fel, impunîndu-se depăşirea ideologiei identitare, trecerea dincolo de opoziţia între identitate şi alteritate.

Legislaţia religioasă cu privire la statutul religiei în şcoală

Privitor la instruirea şi educaţia religioasă, canonul 804.1 stabileşte următorul principiu general: Învăţătura şi educaţia religioasă catolică date în orice şcoală sau transmise prin diferite instrumente de comunicare socială sunt supuse autorităţii Bisericii. Conferinţei episcopale îi revine datoria de a da norme generale cu privire la învăţătura şi educaţia religioasă catolică, iar datoria episcopului diecezan este de a o organiza şi de a o supraveghea, vizitînd şcolile catolice de pe teritoriul său şi dînd dispoziţii în ce priveşte regulamentul generala la şcolilor catolice. Canonul 805 precizează dreptul ordinariului locului în dieceza sa, de numire sau de aprobare a profesorilor de religie, precum şi acela de îndepărtate a acestora din urmă.

Legislaţia civilă cu privire la statutul religiei în şcoală
Sunt prezentate aici prevederile Constituţiei prin legile privitoare la regimul cultelor religioase şi legea învăţământului în acest cadru referitor la religia în şcoală. Legislaţia civilă cu privire la predarea religiei în şcoală este săracă, acest domeniu de activitate fiind reglementat în mod expres doar prin articolul 9 din legea învăţământului. Se specifică prevederile legale asupra religiei în învăţământul primar şi cel gimnazial. Se precizează că predarea religiei se va desfăşura în spaţiile de învăţământ din incinta şcolii, fiind inclusă în orarul şcolii şe respectînd prevederile planului de învăţământ. Nici un elev nu poate fi obligat să participe la alte ore de religie decît cele ale confesiunii din care face parte, fără consimţământul său.

Filozofia educativă a şcolii catolice
În ziua de azi educaţia este un domeniu de care se ocupă puterile publice, autrităţile civile, guvernele şi instituţiile particulare neconfesionale. Şcoala catolică este şcoala condusă de autoritatea eccleziastică competentă ori şcoala recunoscută ca atare de autoritatea eccleziastică printr-un document. Şcoala trebuie să se caracterizeze prin competenţa profesională a cadrelor didactice, să fie un loc de explicare a mesajului evanghelic. Şcoala este un cadru ideal pentru dialogul permanent între credinţă şi cultură, oferind tinerilor mijloace adecvate pentru a-şi găsi un loc în această societate, dar şi pentru o formare creştină solidă. Este dată perspectiva şcolii profesioanle La Salle.

Antonio PERERA
Şcoala catolică

Este prezentat spiritul şcolilor creştine din perspectiva instituţiei Fraţii Şcolilor Creştine al cărei fondator este sfântul Ioan de La Salle, care vedea scopul educaţiei acela de a insufla copiilor şi tinerilor spiritul creştinismului care trebuie să fie viu, mai întâi în educaţia lor. Este evidenţiată apoi necesitatea Bisericii alături de cei care nu sunt educaţi în şcoli catolice, precum şi deosebita importanţă a educaţiei creştine pentru viaţa omului şi dezvoltatrea societăţii căreia Conciliul Vatican II îi dedică documentul întreg Gravissimum educationis. În final se prezintă situaţia actuală şcolii catolice din România.

Mariana PURŢUC
Metode de evaluare la ora de religie

Problema evaluării este o problemă foarte importantă şi actuală, care solicită soluţii imediate. Noul curriculum al religiei vizează atât cunoaşterea cât şi formarea unui sistem atitudinal şi comportamental. Evaluarea este ultima etapă a proiectării didactice şi reprezintă totalitatea acticităţilor prin care se colectează , organizează şi interpretează datele obţinute în urma aplicării unor instrumente de măsurare în scopul emiterii unor judecăţi de valoare pe care se bazează o anumită decizie pe plan educaţional. Evaluarea la religie reprezintă un teritoriu problematic deoarece formarea atitudinilor şi învăţarea valorilor religioase este un demers complicat şi de lungă durată şi favorizează dezvoltarea unui sistem comportamental şi atitudinal al elevului în concordanţă cu învăţăturile creştine.

Proiectarea lecţiei de religie

Eduacaţia religioasă în şcolile statului constituie pentru noi într-un anume sens o noutate, dar în acelaşi timp şi o sfidare. Persoanele care intră în şcoală cu această misiune, trebuie să se confrunte, şi apoi să se conformeze menatlităţii şi metodologiei şcolii, ţinînd cont mereu de mandatul primit din partea Bisericii. Trebuie proiectată în jurul a doi poli o unitate didactică: faptul religios prezent în viaţa elevilor şi în societate precum şi elevul ca persoană implicată într-un adevărat dialog în clasă. Predarea religiei trebuie să fie conştientă de consecinţele pe care le-ar putea avea o proiectare greşită a lecţiei de religie.

Robert LAZU
Un imperativ pentru şcoala catolică: Conciliul al II-lea din Vatican
Este prezentată criza prin care trece acum învăţământul românesc şi se încearcă o analiză a motivelor care au adus învăţământul în acest stadiu. Cel mai adesea este denunţată salarizarea inacceptabilă a profesorilor, care majoritatea fiind familişti, resimt cât se poate de apăsător sărăcia, dar şi degradarea demnităţii profesorului care şi-au pierdut aproape orice respectabilitate în faţa elevilor. Sunt reliefate principiile eduacţiei catolice, extrase din declaraţia Conciliului Vatican II Gravissimum educationis. Educaţia trebuie să demaşte pseudovalorile de care este dominat învăţământul românesc.

Corneliu C. SIMUŢ
Pluralismul religios în teologia lui Hans Küng

Principala caracteristică a teologiei pluraliste este încercarea de a provoca teologia creştină să redefinescă unicitatea lui Cristos în lumina învăţăturilor promovate de alte religii, considerînd pretenţia că Isus este unic ca mit. Küng promovează credinţa în Isus ca arhetip fundamental al relaţiilor dintre oameni, deschizînd dialogul cu celelalte religii şi insistă asupra unicităţii lui Cristos, deoarece, consideră el, lipsa unei norme absolute duce la diluarea moralităţii. Singurul aspect al existenţei umane care justifică moralitatea este religia care are ca normă absolută pe Isus Cristos. Punctul forte al teologiei lui Küng este dialogul creativ cu ştiinţa modernă şi cu religiile contemporane. Deşi contestat, Küng rămâne un gânditor original.

Impactul medical al credinţelor şi practicilor religioase

In fluenţele religioase din lumea modernă asupra persoanei umane sunt cunoscute destul de fragmentar. Persoana se gândeşte rareori sau chiar deloc asupra semnificaţiei vieţii sale şi asupra credinţei spirituale. În prezenţa unor boli grave omul se simte vulnerabil şi nu ştie ce-i rezervă viitorul, are nevoie de consolare, mângâiere şi speranţă, iar toate acestea îi pot fi aduse prin credinţa sa religioasă. Îngrijirile spirituale se bazează pe credinţele proprii, pe legi privind dieta şi ritualurile specifice, legăturile familiale, dar şi elementele de misticism şi mai ales prin ideile proprii sau culturale proprii poporului privind boala, sănătatea, corpul şi spiritul uman, moartea şi viaţa, durerea.

Alois MORARU – Dănuț DOBOŞ
„Şcoala” relevată în file de arhivă (sec. XIX)


Dialog Teologic IV/8 (2001)

Dialog Teologic IV/8 (2001)
Familia creștină, încontro?, 274 p., 17×24, 7 RON.

Cumpără online de la Libraria Sapientia
Vizualizează online Dialog 8.


Familia creştină şi căsătoria
Taking into account the happened changes within the last years in the life of Christian families in the Iaşi diocese, changes that were caused mainly by the poverty of family maintenance resources, the bishop Petru Gherghel affirms that the families must be supported and helped more, both materially (by the State/society) and spiritually (by the Church). Due to social, spiritual, economical and political problems, nowadays there is a loss from sight of the care towards the unity of the family and for the indisolubility of the marriage; thus, the promotion of a „pro Christian family” mentality and behaviour is necessary.


Anton BUDĂU (†)
Imaginea biblică a familiei
This study affirms that the family’s image in Romania has been deteriorated by the reductional interpretations concerning man and family, that the comunist regime, based on the marxist-leninist ideology, propagated. For a correct understanding of the family, we must invoke the inexhaustible source represented by the Holy Scripture. Within it, we find out that the family is created by God (not by man), that family means life shared to others (children: brothers and sisters; etc.), that sons must respect their parents, that life is a sacred gift and must be accepted accordingly, that the model of inside family relations is the saint family from Nazareth, that the love between husband and wife finds its exemplary model in the love between Jesus Christ and His Church. In conclusion, the article pleeds for the respect of the divine plan concerning the family.

Robert LAZU
Sexualitate şi procreare
The essay analyses the relation between sexuality and procreation as seen in the perspective of the Christian faith that is transmitted by the Magisterium of the Catholic Church. The recipients of this conference are some of the Christians from both East and West Church, that disregard the teachings of the Church on this subject. The guiding idea is this: the sexuality isn’t an egocentrical way of obtaining a pleasure, but an aspect of human life, that involves the highest degree of responsability, being chained in a indisoluble way to the exigence of birth and development of children inside the familial environment.

Desfacerea legăturii matrimoniale în legislaţia civilă şi canonică a imperiului bizantin din secolele VI-X
The study shows the historic evolution of the conception concerning the indisolubility and the principle of matrimonial bond dissolvement, the different causes of divorce that are encountered in the VI-X centuries, both in the Byzantine statal legislation and in the oriental canonic discipline. The treating of these problems is made in two moments: 1) the analysis of the roman concept of marriage in the IV-V centuries; 2) the analysis of the influence of the Christian consideration on the byzantine right. The work’s character is historical and juridical.

Identitatea teologică şi spirituală a familiei în magisteriul papei Paul al VI-lea
The study analyses the divine-human ontology of the family in the teachings of pope Paul VI: what is the family in God’s initial plan? how was the family sanctified by Christ? and about the family’s essence as a „familial Church”. The impulses and decisions of this Sovereign Pontiff refering to the actualisation and promotion of the family’s identitiy are also underlined. Paul VI is profoundly convinced that the goal of the Christian family is possible, but must be promoted by a well conceived and organised pastoral activity.

Wilhelm DANCĂ
Familia ca formă de rezistenţă la ideologii. Introducere în operele de tinereţe ale papei Ioan Paul al II-lea
The teaching of pope John Paul II on the ireplaceble role of the family in the development and formation of the true man, the educated man, has roots in his pastoral activity carried on in the Polish Church under the totalitary comunist regime, as in his literary and filosophical works published before he was elected as bishop of Rome. The lesson about family learned by Karol Wojtyla in Polland contains interesting and fascinating chapters; two of them have interest to this study: 1) the activity of the catholic priest (bachelor, single man) in the middle and to the favour of the families is based on the gospel and on the experience mediated with their problems; 2) the united family feeds on the responsable (and opened to transmiting life) love. The study affirms that the correct understanding of John Paul II’s teaching on family must revaluate both his doctrine and real gestures by which this courageous pope manifests his love towards the human family.

Wilhelm DANCĂ (coord.)
„Familia creştină” în magisteriul papei Ioan Paul al II-lea. Antologie de texte magisteriale
Pope John Paul II talked about family with many occasions – the pastoral of the family being one of the fundamental coordinates of his pontificate. The structure of the apostolic advice Familiaris consortio (1981) as an orientative base in the selection of the most signifing in the magisterium of Saint Father concerning the family theme, on which an teaching edifice was built, arranged in four main parts: family today, lights and shadows; God’s plan on marriage and family; Christian family duties, the persons and their role; the serving of life. In these selected texts one can find principles of understanding and resolving of the problems that the families encounter in their path in life. The present anthology is adressed to the youth, the catechists, the priests that prepare the youth to marriage and, in a special way, to the formed families or to the families that need human and spiritual formation.

Dialog Teologic IV/7 (2001)

Dialog teologic IV/7 (2001)
Biserica, una, sfântă, catolică și apostolică, 205 p., 17×24, 3.5 RON.

Cumpără online de la Libraria Sapientia
Vizualizează online Dialog 7.

Cardinalul Joseph Ratzinger
Despre ecleziologia constituţiei „Lumen gentium”
Din cauza războiului franco-prusac, Conciliul I din Vatican nu a reuşit să finalizeze sinteza ecleziologică pe care ţi-a propus-o. Această sinteză este dusă la îndeplinire de Conciliul al II-lea din Vatican care, prin constituţia sa „Lumen gentium”, subordonează discursul despre Biserică discursului despre Dumnezeu, propunând o ecleziologie în sens teologic. În această constituţie, se întâlnesc multe expresii care desemnează realitatea Bisericii: noul popor al lui Dumnezeu, mireasa lui Cristos, casa lui Dumnezeu, familia lui Dumnezeu, cetatea sfântă, mama noastră, Ierusalimul de sus, turma lui Dumnezeu. Toate acestea sunt imagini ale Bisericii şi reprezintă unica Biserică universală, sacrament universal de mântuire, comuniune totală între Dumnezeu şi om, prin mijlocirea Capului suprem, Isus Cristos.

Alois Bulai
Începutul Bisericii după „Faptele Apostolilor”
Realitatea Bisericii în Faptele Apostolilor constituie o problemă complexă. Biserica – în sensul de comunitate a oamenilor beneficiari ai mântuirii lui Cristos, apărută ca încununare a planului divin „conceput înainte de întemeierea lumii” (Ef 1,4) – ia naştere odată cu moartea lui Isus, căci aşa cum Eva s-a născut din coasta lui Adam, tot astfel şi Biserica ia naştere din coasta lui Isus. Misiunea apostolilor, – începută în ziua Rusaliilor -, ca primi martori ai Bisericii, este de a răspândi Împărăţia lui Dumnezeu până la marginile pământului. O parte importantă a exegezei caracterizează, în ansamblu, situaţia comunităţii din Faptele Apostolilor, printr-o poziţie „proto-catolică”: o regula fidei, bine determinată, oficii ministeriale fixate stabil, distincţia dintre preoţi şi laici, interpretarea autoritativă a Sfintei Scripturi.

Cristian Gaşpal
Biserica lui Cristos, însufleţită de Duhul Sfânt 
A înţelege prezenţa şi acţiunea salvifică a Duhului Sfânt în Biserică este un pas important făcut în cunoaşterea teologiei şi a vieţii noastre, în înţelegerea Sfintei Treimi şi a Sfintei Biserici. Biserica a fost întemeiată de Fiul lui Dumnezeu, Isus, prin puterea Duhului Sfânt, care devine vocea conştiinţei ei şi a fiecărui membru al ei, principiu al activităţii şi comuniunii, „izvorul oricărui dar şi al oricărui har”, „cel care dă întregului trup viaţă şi unitate” (LG 7). Cristos fiind Capul, Duhul Sfânt este sufletul Bisericii; El sfinţeşte în mod continuu şi constant Biserica – semper reformanda – prin acţiunea Sa în sacramente şi prin cooperarea cu ierarhia Bisericii, asigură validitatea acţiunilor sale principale.

Ştefan Lupu
Sinodalitatea şi/sau conciliaritatea: expresie a unităţii şi catolicităţii Bisericii 
Conceptele synodos/concilium evocă faptul de a merge împreună pe acelaşi drum sau de a lua o decizie împreună. Această temă a sinodalităţii şi/sau a conciliarităţii, ce-şi afundă rădăcinile în practica seculară a Bisericii, a cunoscut o nouă revelanţă în dezbaterile ecumenice actuale, pentru refacerea unităţii Bisericii creştine. La întâlnirea Comitetului Credinţă şi Constituţie de la Salamanca (1973), sinodalitatea şi/sau conciliaritatea a fost definită ca având o relaţie intimă cu unitatea Bisericii, în sensul că Biserica una trebuie înţeleasă ca o „comuniune conciliară a Bisericilor locale, ele însele unite în mod autentic” care „îşi recunosc în mod reciproc membrii şi ministeriile”.

Benone Lucaci
Biserica şi şcoala: rolul lor în educaţie
În perioada totalitaristă, lumea bisericească şi cea laică erau nevoite să evolueze paralel. Biserica şi şcoala au fost considerate dintotdeauna ca fiind instituţiile au un rol deosebit în sectorul educaţiei. Şcoala este locul de formare a omului, prin asimilarea sistematică şi critică a culturii. Biserica, prin oficiul ei de munus docenci este convinsă că trebuie să se ocupe de întreaga viaţă a omului şi de aceea ea are un rol specific în dezvoltarea educaţiei. Este necesară realizarea în şcoală, prin educaţie, a acelei sinteze, între credinţă şi cultură, care să ajute elevul să găsească acel echilibru între axa verticală şi cea orizontală a existenţei sale.

Dialog Teologic III/6 (2000)

Dialog Teologic III/6 (2000)
Euharistia, medicamentul nemuririi, 318 p., 17×24, 3,5 RON.

Cumpără online de la Libraria Sapientia
Vizualizează online Dialog 6.

Petre Semen
Semnificaţiile Euharistiei şi dialogul ecumenic
Elementul constitutiv al religiei a fost dintotdeauna sacrificiul, care apare după căderea omului şi reprezintă, alături de alte aspecte, efortul de a stabili o punte între om şi Dumnezeu, în pofida distanţei datorate contingenţei şi mai ales păcatului omului, în speranţa de a găsi la Dumnezeu ascultare, bunăvoinţă şi primire. Pâinea şi vinul sunt amintite pentru prima oară în Geneză (14,18) ca o jertfă nesângeroasă, prefigurare a Sfintei Euharistii. Consumarea pâinii şi a vinului de către creştini în momentul împărtăşaniei are o întreită semnificaţie:
-anamneză: amintirea morţii mântuitoare a lui Cristos;
-euharistie: jertfă de mulţumire pentru belşugul binefacerilor divine;
-actualizare: anticipare a Împărăţiei lui Dumnezeu.

Alois Bulai
Semnificaţiile Euharistiei şi dialogul ecumenic 
Euharistia este, înainte de toate, memorialul şi evenimentul central al întregii istorii a mântuirii, misterul patimii, moartea şi învierea lui Isus Cristos. Cristos sigilează alianţa dintre Dumnezeu şi om, frângându-şi trupul ca pâine şi vărsându-şi sângele ca băutură pentru mântuirea omului. Generozitatea Tatălui se materializează în trimiterea Fiului spre mântuirea omului. Sfânta Euharistie aminteşte de jertfa pascală, este o aducere de mulţumire pentru această jertfă, dar este şi semnul real al prezenţei Fiului, cu Trupul şi Sângele său, mâncare şi băutură pentru viaţa cea veşnică.

Eduard Ferenţ
Euharistia, taina Preasfintei Treimi şi a Bisericii 
Divina Euharistie, în timp ce este situată în economia mântuirii, este recunoscută ca Sacramentul sacramentelor, ca icoană a împărăţiei cereşti. În ea se recapitulează creaţia şi umanitatea întreagă, după planul salvific voi de Tatăl din veşnicie, realizat, la plinătatea timpurilor, de Fiul şi împlinit de Duhul Sfânt în timpul Bisericii. Euharistia, ca şi celelalte sacramente, este celebrată în Biserică cu ajutorul cuvintelor eficace şi sfinţitoare ale lui Cristos, prin acţiunea simultană a Duhului Sfânt şi prin elementele creaţiei. Instituită de Cristos, perpetuează prezenţa sa şi opera sa mântuitoare în mijlocul umanităţii, permanetizând comuniunea omului cu Sfânta Treime.

Gheorghe Popa
Euharistia Bisericii şi conştiinţa euharistică a creştinilor 
Procesul de secularizare, specific lumii moderne şi post-moderne influenţează profund sensibilitatea, vocaţia şi conştiinţa euharistică. Evangheliile arată că mântuitorul Isus Cristos a instituit Euharistia ca Taină, în vederea constituirii Bisericii. Biserica este numită „casa lui Dumnezeu”şi în această casă Isus Cristos îşi „invită prietenii” la Cină, oferindu-se ca mâncare şi băutură. În viaţa creştină, conştiinţa euharistică s-a născut din iubirea faţă de Cristos din tabernacol. Prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui, creştinul formează Trupul tainic al lui Cristos, care este Biserica.

Claudiu Dumea
De la liturgia iudaică la Euharistia creştină
Liturgia creştină, una dintre creaţiile cele mai originale ale creştinismului, nu este o creaţie „ex-nihilo” ci are o preistorie în liturgia iudaică. Cât priveşte liturgia euharistică, Biserica îşi fixează atenţia în mod particular asupra acestor acţiuni: luarea pâinii, rugăciunea de binecuvântare a lui Dumnezeu, frângerea pâinii, împărţirea pâinii şi a vinului, însoţite de formulele: „Luaţi şi mâncaţi…”, „Luaţi şi beţi…”, „Faceţi acest lucru în amintirea mea”. Liturgia euharistică era o acţiune diferită de liturgia cuvântului ce se inspira din liturgia sinagogală. Cele două celebrări separate, de sine stătătoare la început, spre sfârşitul primului secol erau deja unite într-un unic act de cult.

Antonio Perera
La Euharistia en el arte occidental 
Articolul se concentrează asupra mărturiei artei plastice despre Euharistie. Orientarea generală a textului are ca bază două criterii exprimate de papa Ioan Paul al II-lea într-o recentă scrisoare către artişti: A: realizările artistice constituie, în felul lor, nu numai ilustrări estetice dar adevărate „locuri teologice” (nr. 11); B: orice formă autentică de artă este, în felul ei, o cale de acces spre realitatea cea mai profundă a omului şi a lumii (nr. 6); Diferitele perioade istorice ale artei creştine arată că în jurul Euharistiei s-au dezvoltat majoritatea. Biserica are nevoie de creativitatea artistică să se menţină în prezent „pentru a transforma” în forme palpabile ceea ce în sine este insesizabil (pp Ioan Paul II: Scrisoare către artişti 9,12).

Gheorghe Petraru
Euharistia: unitate şi mărturie creştină 
Studiul este o viziune cu deschiderea ecumenică, despre Euharistie: împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Cristos înseamnă unirea cu Cristos şi cu ceilalţi oameni care formează Biserica, Trupul lui mistic. Are o importanţă deosebită rodul Duhului Sfânt, care uneşte Biserica şi sprijină credinţa omului. Concepţia despre viaţă a creştinului este una euharistică, articulată învăţăturii şi practicii liturgico-sacramentale a Bisericii, ce culminează şi se încoronează cu Euharistia, anticipare şi prefigurare în trup a misterului învierii şi vieţii veşnice.

Lucian Farcaş
Dimensiunea socială a Euharistiei: despărţirea de păcat 
Studiul scoate în relief reciprocitatea dintre experienţa de credinţă în cadrul sacramentului Euharistiei şi realitatea trăirii în contextul social de astăzi. Relaţia de armonizare între trăirea euharistică şi mărturia creştină în viaţa socială impune exigenţa convertirii ca formă de despărţire de păcat. Este propus un concept pastoral menit să pregătească pe credincios pentru curajul de a se despărţi de păcat şi de structurile acestuia, şi pentru motivaţia de a începe o viaţă nouă, prin promovarea pocăinţei şi a reconcilierii, elemente importante ale convertirii, prin dialog şi cateheze.

Ioan-Cristinel Ţesu
Modurile sau treptele împărtăşirii de Cristos în spiritualitatea ortodoxă 
În spiritualitatea ortodoxă, împărtăşania creştinului cu Cristos are mai multe moduri sau trepte: mintal şi, respectiv, tainic. Primul mod este dat de cunoaşterea lui Dumnezeu din raţionalitatea creaţiei sau din raţiunile divine ale lucrurilor, a căror origine şi scop este Dumnezeu. Al doilea mod este dat de împrejurările concrete ale vieţii. Sunt două căi: calea pozitivă (Providenţa) îl duce pe om la desăvârşire, sfinţenie, prin săvârşirea binelui şi sesizarea raţionalităţii creaţiei; calea negativă (judecata): omul îl cunoaşte pe Dumnezeu prin privarea pedagogică (succese, necazuri, boli, suferinţe, etc.). Ambele căi sunt situaţii existenţiale prin care Dumnezeu cheamă pe om la dialog, la iubire, revelându-i-se în istoria creaţiei şi oferindu-şi Fiul la moarte spre mântuirea de păcat.

Mihai Pătraşcu
„Communication in sacris” 
Normele canonului 844 sunt rodul a peste 20 de ani de experienţă cu noile orientări ale Conciliului al II-lea din Vatican, referitor la comunicarea sacramentală şi îndeosebi, euharistică. Canonul 844 dă un cadru în care trebuie să fie reglementată comunicarea în sacramentele Euharistiei, Penitenţei şi Maslului şi diferitele norme ce privesc persoanele implicate în acest „communicatio”. Botezul, „poarta pentru a intra în Biserică” (LG 14) conferă celui ce-l primeşte dreptul la celelalte sacramente, cât timp comuniunea cu Biserica este menţinută. Canonul are o preocupare cu adevărat ecumenică. În problema comunicării „in sacris” este foarte importantă consultarea reciprocă dintre responsabilii pastorali ai Bisericii Catolice şi ai altor biserici sau comunităţi creştine.

Herciu Bogdan
Dimensiunea etico-socială a Euharistiei – grija faţă de săraci 
Atitudinea faţă de săraci, în spiritul Euharistiei, într-un context social, poate avea o dublă semnificaţie. În sens strict se referă la claritatea care izvorăşte din Euharistie şi care, pentru a fi autentică, nu poate rămâne indiferentă în faţa sărăciei şi a dezechilibrului material ce viciază societatea contemporană. În sens larg se referă la noul mod de a fi al omului credincios, „îmbogăţit” existenţial prin Euharistie şi cu misiunea de a îmbogăţi acea lume săracă. Atitudinea socială faţă de nefericiţii lumii trebuie să izvorască din iubirea interioară sprijinită de Duhul Sfânt şi hrănită prin Euharistie, în vederea mântuirii tuturora. Sprijinul, cooperarea, ajutorul pot avea un fundament înnoitor pentru cei săraci.

Onica Stelian
Noţiuni generale de conservare a icoanelor 
Rolul conservării bunurilor culturale într-o societate modernă nu e numai esenţial şi chiar vital pentru asigurarea integrităţii culturale, artistice, istorice, etnice, geografice, morale ale unui popor. Prin procesul de conservare sau restaurare, obiectul cultural este repus în parametrii săi naturali, căpătând eficienţa şi menirea originară. Cauzele care duc la degradarea picturilor/icoanelor sunt atât de ordin intern (endogene) care ţin de calitatea materiilor componente ale operei, de felul în care au fost folosite, cât şi de ordin extern (exogene), care exprimă factorii de degradare apăruţi în urma relaţiei dintre obiect şi microclimat.

Georgeta Dominte-Merişor
Eseu despre compoziţia imaginii Euharistiei 
Plecând de la bibliografia de specialitate despre definiţia şi asociaţia motivaţiilor „Euharistie”, „imagine”, „compoziţie” se face o discretă pledoarie pentru aproprierea artistică a operelor cu aspect religios. Într-o permanenţă unitară în diversitatea reprezentărilor, elemente de limbaj plastic, întrega prezentare cuprinde o detaliată descriere compoziţională a muncii de referinţă în domeniul religios, constituindu-se într-o argumentare în favoarea percepţiei şi a consideraţiei de valoare a mesajului plastic care exprimă în mod vizual mesajul teologic.

Wilhelm Dancă
Euharistia şi întruparea după sfântul Toma d’Aquino 
Limbajul sfântului Toma, cât priveşte realităţile sacramentale, este debitar gândirii aristotelice. Mesajul aprofundează concepţia sfântului Augustin despre istoria şi semnificaţia semnului sacramental. Ideea centrală a eseului este: unitatea de măsură a Bisericii Duhului Sfânt este Biserica Întrupării. Contribuţia teologică a sfântului Toma d’Aquino la aprofundarea doctrinei euharistice trebuie situată în perspectiva sa teologică bazată pe armonia dintre credinţă şi raţiune, pe rapostul strâns între viaţă şi gândire.

Adam Zak
Die neue Rolle der Christentums in Osteuropa 
Tema este tratată într-un context istoric de după căderea blocului răsăritean dominat de Uniunea Sovietică şi după destrămarea acesteia într-un număr de state independente. Creştinismul din Europa de Est a trăit experienţe total diferite în comparaţie cu situaţia occidentală, unde viaţa s-a desfăşurat într-un climat liberal, democratic. Încreştinarea are loc mai târziu (sec. IX-XV) şi e urmată aproape consecutiv de imitarea formelor de viaţă extra comunitară, de la popoarele occidentale. Mai târziu, creştinismul devine, aproape în toate regiunile, unul dintre factorii cei mai importanţi de rezistenţă în faţa comunismului, contribuind mai târziu la destrămarea acestuia.

Mariana Purţuc
Euharistia ca moment al convertirii după Francois Mauriac 
Virtutea cardinală a lui Mauriac este fidelitatea. Născut la Bordeaux în 1885, într-o familie de burghezi catolici, el nu devine un „romancier catolic” ci un catolic care scrie romane. Tonul edificator ca şi încercarea de a ridica personajele la o aventură spirituală la capătul căreia să-l regăsească pe Dumnezeu, prin drumul crucii, sunt doar câteva lucruri specifice ale lui Francois Mauriac. Personajele sale sunt însetate, însetate de singurătate, puritate, iubire, de căutarea lui Dumnezeu.

Dialog Teologic III/5 (2000)

Dialog Teologic III/5 (2000)
Sfânta Treime, izvorul și temeiul unității creștine, 224 p., 17×24, 3,5 RON.

Cumpără online de la Libraria Sapientia
Vizualizează online Dialog 5.

Petre Semen
Revelarea Persoanelor Treimice şi a lucrării lor în cărţile biblice 
Dumnezeu biblic s-a revelat ca un Dumnezeu personal, dar Biblia nu conţine vreun tratat despre Dumnezeu, nu vorbeşte descriptiv despre El. Biblia ni-l prezintă pe Dumnezeu ca părinte şi creator, ca Fiu mântuitor şi c Duh Sfânt Mângâietor. În Vechiul Testament, revelarea Sfintei Treimi a fost pregătită, dar nu s-a vorbit despre ea ca implicit; hagiografii au insistat mai mult asupra unicităţii lui Dumnezeu. Totuşi, în afirmarea pluralităţii persoanelor revelate, există două lucruri: sintagma „să facem pe om după chipul şi asemănarea noastră” (Gen 1,26) şi utilizarea numelui divin la plural: Elohim. Sfânta Treime este un mister creştin. Noul testament este străbătut total de revelaţia lui Dumnezeu triunic: Dumnezeu Tatăl se manifestă prin Isus Cristos, fiul său şi prin mijlocirea Duhului Sfânt. În Isus Cristos toată revelaţia s-a desăvârşit.

Eduard Ferenţ
Preasfânta Treime mântuitoare 
Sfânta Treime este, pentru sfânta Biserică şi toţi credincioşii ei, o taină mântuitoare. Prezentând lucrarea mântuitoare a celor trei Persoane divine, părinţii Bisericii ne spun că pleacă de la Tatăl şi ajunge la om prin Fiul în Duhul Sfânt şi ne conduce iarăşi în Duhul prin Fiul la Tatăl. Acest ritm trinitar marchează toată istoria mântuirii începute mai ales de la întruparea Cuvântului. Lucrarea mântuirii umane este lucrarea comună a Treimii nedespărţite, a treimii economice sau mântuitoare.

Vladimir Petercă
Revelaţia trinitară în învăţătura paulină
În activitatea misionară, ca şi în scrisorile sale, Paul îl predică pe Dumnezeu păgânilor, spunând că Dumnezeu poate fi cunoscut din lumea externă a creaţiei şi că acest Dumnezeu este „Tatăl nostru” care s-a manifestat prin Fiul său Isus, al care a venit să mântuiască lumea. Punctul culminant al activităţii mântuitoare a lui Cristos este crucea. Sfântul Paul invocă cele trei persoane distincte, deosebindu-le şi statornicindu-le în taina lui Dumnezeu. Diferenţa între Fiu şi Duh este dată de întruparea Fiului în lume.

Gheorghe Petraru
Sfânta Treime, temei al mărturisirii şi experienţei spirituale creştine 
Textul prezintă, într-o manieră teologică, credinţa trinitară a Bisericii care totdeauna trebuie să fie o mărturie vie, cu conştiinţa unei relaţii de iubire cu persoanele Sfintei Treimi. Experienţa creştină ca comuniune cu Dumnezeu, împărtăşită în sacramente, rugăciune, liturgie şi acţiuni sociale, este criteriul adevărului Evangheliei, a lui Dumnezeu peste tot şi întotdeauna. Discursul teologic despre Dumnezeu se împleteşte, în actul raţional al înţelegerii misterului divin, cu experienţa tainică a copleşirii de absolutul divin. Experienţa spirituală este o experienţă structurată teologic, eclezial, sacramental, liturgic şi canonic, fiind de fapt conştientizarea unei relaţii gândite, simţite şi voite cu Dumnezeu ca Persoană ce invită la iubire.

Wilhelm Dancă
Omul ca imagine a Sfintei Treimi după Sfântul Augustin 
Pentru sfântul Augustin, ca şi pentru Părinţii Bisericii din această perioadă, omul participă la fiinţa lui Dumnezeu: dovada acestei participări este elementul spiritual din om. Sfântul Augustin este primul care susţine că prototipul creaţiei omului este Sfânta Treime. După sfântul Augustin, omul este imaginea şi asemănarea Sfintei Treimi; imaginea este imprimată în omul interior, adică în sufletul raţional, într-un om interior contemplativ şi înţelept, nu în omul învăţat. Imaginea Treimii în omul interior se exprimă prin triada „mens” (mintea, spiritul în care sunt raţiunea şi inteligenţa), „notita” (cunoaşterea de sine în sens ontologic, act intelectiv prin care mintea se cunoaşte pe sine) şi „amor” (cunoscându-se, mintea se iubeşte). Asemănarea cu Sfânta Treime stă în existenţa a trei elemente constitutive (memoria, inteligenţa, voinţa) care, deşi sunt trei, fac parte dintr-o singură viaţă, minte, substanţă, formând o singură realitate.

Nicolae Chifăr
Răsăritul şi Apusul creştin în apărarea dogmei Sfintei Treimi în sec. IV
În secolul al IV-lea, istoria Bisericii a fost marcată pe plan teologic de disputele ariene şi pneumatomahe, care au determinat acţiuni de condamnare şi combatere, în special formularea doctrinei trinitare ce devine o teologie normativă pentru următoarele secole. Întărirea doctrinei în această perioadă prin includerea formulei „homoousios to Patri” tratarea coeternităţii Fiului cu Tatăl, precizarea termenilor de „fiinţă” şi „persoană” în Sfânta Treime, dumnezeirea Duhului Sânt şi cosubstanţialitatea sa cu Tatăl şi cu Fiul, arată că Biserica este mereu vigilentă şi inovatoare. Munca comună de reformă a Occidentului şi Orientului a deschis o nouă manieră de dialog cu celelalte confesiuni.

Ştefan Lupu
Mărturisirea misterului Preasfintei Treimi în epoca post-modernă
Mărturisirea Preaasfintei Treimi luminează istoria umană, indicând scopul ei ultim: totul vine de la Treime şi totul aspiră spre Treime ca şi împlinirea sa. Astfel, orice îndepărtare a conştiinţei trinitare de experienţa credinţei slăbeşte creştinismul şi duce la afirmarea ateismului. Curentele post-moderne se orientează spre recunoaşterea multiplicităţii raţionalităţilor, care sunt între ele incomensurabil eterogene. Omul contemporan se află într-o criză de orientare în timpul transformărilor rapide. Pierderea punctelor de referinţă ideologică îi lasă pe toţi mai mult sau mai puţin dezorientaţi. Apare exigenţa unei viziuni largi care să fie capabilă să „unească” societăţile pe scară mondială, şi nevoia unui consens fundamental între religii, care să poată crea o etică mondială adresată tuturor oamenilor.

Claudiu Dumea
Sfânta Treime în liturgia romană
Revelaţia ne prezintă misterul tainic al lui Dumnezeu: Tatăl vine spre noi, prin Fiul, în prezenţa Duhului Sfânt. Structura liturgiei ţine cont de această dublă mişcare. Liturgia reflectă în linii mari modelul pe care îl oferă Sfânta Scriptură şi tradiţia patristică despre Sfânta Treime. Prin liturgie, ce are două dimensiuni: ascendentă (prin Cristos, în Duhul Sfânt, la Tatăl) şi descendentă (de la Tatăl, prin Cristos, în Duhul Sfânt), creştinul trăieşte într-un contact intim şi permanent cu cele trei persoane ale Sfintei Treimi.

Viorel Sava
Sfânta Treime, temei şi centru al cultului divin ortodox 
Biserica este locul în care sălăşluieşte Sfânta Treime. Aşa a fost văzută şi înţeleasă din primele secole creştine, iar teologii liturgiei de mai târziu vor dezvolta această idee, arătând că Biserica este chipul văzut al împărăţiei lui Dumnezeu. Unitatea Bisericii după modelul Treimii nu este numai un scop care trebuie atins, ci şi realitate care a fost creată de Dumnezeu, după chipul său. Cristos a oferit omului nu numai modelul unităţii Bisericii ci şi obiectul, temelia şi centrul rugăciunii, adică Sfânta Treime. Simbolismul liturgic ortodox conţine un bogat constituent trinitar. Multitudinea de gesturi, acte şi formule liturgice repetate de mai multe ori, alăturate textelor inspirate din Sfânta Scriptură, arată simbolismul trinitar în coeziunea sa.

Gheorghe Popa
Înnoirea morală şi spirituală: o exigenţă actuală pe calea unităţii creştine
Societatea modernă se caracterizează printr-o tensiune acută între morala tradiţională creştină şi morala post-tradiţională seculară. Morala îşi pierde caracterul ei normativ şi devine o realitate convenţională, legată de categoriile sociale ale binelui şi răului şi nu de realitatea ontologică a omului. Alături de morala creştină mai există şi alte sisteme morale sau amorale care-şi dispută întâietatea în crearea unui anumit comportament uman. Creştinul trebuie să demaşte comportamentul idolatru şi fals al unor sisteme ce tind să ia amploare, printr-o atitudine fraternă iubitoare şi dreaptă, atât pe plan moral, cât şi spiritual. Este nevoie de o sinteză între morală şi spiritualitate, între dreptate şi sfinţenie, atât pe plan individual cât şi social, şi aceasta este posibilă doar prin asumarea celor trei vocaţii specifice vieţii creştine: împărat, preot şi profet, exigenţe prioritare pentru înnoirea vieţii morale şi spirituale contemporane.

Dominte G. Merişor / S. Onica
Imagini ale Sfintei Treimi în arta religioasă europeană (exerciţiu de contemplare)
Alături de primatul gând-cuvânt, hotărâtor în structurarea şi transmiterea unei doctrine religioase, imaginea ce-i exprimă substanţa nu e doar o prelungire sau adaos ci este o transpunere a credinţei către privitor, prin limbajul vizual. Concordanţa formă-mesaj, aspect-conţinut este marea problemă de rezolvat pentru arta ce-şi propune reprezentarea sacralităţii. Opera apare atunci când concordanţele dintre mijloc şi scop este evidentă prin normalitatea ei. Pictura este pentru văz ceea ce este predica pentru auz, fiindcă în obiectul lor nemijlocit, atât discursul cât şi imaginea sunt una şi aceeaşi realitate spirituală.

Dialog Teologic II/4 (1999)

Dialog teologic II/4 (1999)
Isus Cristos, unicul Mântuitor al lumii, 304 p., 17×24, 3.5 RON.

Cumpără online de la Libraria Sapientia
Vizualizează online Dialog Teologic 4.

Modele de „mântuire” în viziunea noilor mişcări religioase
În societatea modernă s-a creat o criză spirituală ce a condus la aderarea căt mai multor persoane la mişcările religioase. Se poate vedea o dihotonie între valorile, principiile şi normele de comportament ale societăţii de dinaintea tehnicii şi cele ale tehnicii. Secularizarea impune o clătinare a societăţii de până acum, împreună cu valorile creştine păstrate în şi prin Biserică, dar asta nu înseamnă sfârşitul religiei, pentru că religia reprezintă o constantă umană şi totodată socială, deci o dimensiune perenă. Noua civilizaţie tehnică contribuie la configurarea unor noi forme de religie, iar oferta ocultă revine în forţă, dar, paradoxal, se pare că omul nu găseşte un răspuns credibil nici în religia tradiţională, nici în atitudinea secularistă. Toate aspiraţiile necreştinilor spre mântuire nu pot fi îndeplinite decât în Isus Cristos.

Vladimir PETERCĂ
Protoevanghelia sau vestea bună a speranţei şi a aşteptării mesianice
Iahve se face cunoscut omului printr-o multitudine de evenimente, care în perspectivă mesianică devin importante în cadrul istoriei mântuirii. Astfel de evenimente sunt relatate în primele capitole ale Genezei. Evreul a avut dintotdeauna o orientare psihologică specifică în faţa propriei istorii, definită de exegeţi prin expresia corporate personality. În analiza textuală a versetului 15 din capitolul III al Genezei, ne este prezentat caracterul mesianic al acestui text, care a suferit modificări esenţiale în perspectiva escatologică sau mesianică, precum şi aspectul mariologic. Acest verset a fost numit pe drept protoevanghelie, pentru faptul că este primul enunţ biblic raportat la prima femeie, şi prin aceasta un enunţ de speranţă legat de venirea lui Isus Cristos, Mesia cel aşteptat.

Prefigurări ale jertfei mielului Iisus Hristos în cărţile Primului Testament
Cu toate că au trecut două mii de ani de propovăduire a Evangheliei, omenirea este încă în necunoştinţă despre ceea ce a reprezantat şi reprezintă încă Hristos pentru ea, din diferite cauze: fie lipsa de eficacitate a unor misionari, fie scăderea considerabilă a fervoarei creştine.
În întreita calitate, aceea de Unic Mijlocitor, cea de Mântuitor şi cea de Fiu al lui Dumnezeu, Isus a fost recunoscut şi mărturisit de martori oculari, care au adus proba adevărului prin însăşi moartea lor. Sacrificiile Vechiului Testament sunt un fel de anticipare profetică a marelui sacrificiu de pe cruce. Jertfa mielului pascal este simbolul jerfei lui Hristos, care prin acest sacrificiu suprem, Mielul lui Dumnezeu, a întemeiat Legământul cel Nou.

Isus Cristos – Marele Preot al Noului Legământ
Studiul analizează cum i se poate atribui lui Isus din Nazaret, fiul lui David, din tribul lui Iuda, titlul de Preot, deşi nu face parte din familia preoţească a lui Avraam şi nici din tribul lui Levi, iar în Evanghelii cuvântul Preot nu este aplicat niciodată lui Isus şi nici discipolilor săi. Singura scriere din Noul Testament, care tratează în mod explicit despre preoţia lui Cristos este Epistola către Evrei. Plecînd de la binecuvântarea cu care este binecuvântat tribul lui Levi (Deut 38,8-11) şi a atributelor Marelui Preot (Sir 45,6-32), autorul demonstrează că Isus este Marele Preot cu atât mai mult pentru gloria pe care i-a dat-o Tatăl prin jurământ (Evr 5,5-10), după rânduiala lui Melchisedec. Sacrificiul unic al lui Cristos înlocuieşte sacrificiile vechi, iar preoţia Lui înlocuiaşte preoţia Vechiului Testament.

Misterul lui Cristos în contextul cristologiilor actuale
În conferinţa de faţă este tratată cristologia Conciliului Vatican II, aceea a raprotului lui Cristos cu Biserica Sa, cu omul şi cu întreaga creaţie, precum şi cristologia transcedentală a lui Karl Rahner, alături de teologia integrală a lui Hans Urs von Balthasar. După specificarea diverselor metodologii urmate de autori în cercetările lor cristologice, misterul lui Cristos, ca un nou aspect cristologic, este prezentat ca aparţinînd limbajului său uman, mijloc şi semn al lui, dublat prin revelarea identităţii sale. De asemenea, fiecare cristologie încearcă să prezinte raportul dintre Cristos şi Fecioara Maria.

Creştinism şi istorie
Legăturile dintre creştinism şi istorie se prezintă liniare şi complexe, deoarece creştinismul nu este numai un fapt istoric, dar şi metaistoric. Creştinismul a dat istoriei o nouă dimensiune. Istoria are o valoare salvifică doar dacă recunoaşte ca maestru şi destin final al ei pe Dumnezeu revelat în Sfintele Scripturi sunt păstrate şi interpretate în Biserică, rezultă că înafara Bisericii nu există mântuire. Conferinţa prezintă analiza sensului istoriei creştine conform doi gânditori: sfântul Augustin şi Sören Kierkegaard. În contextul lumii contemporane se impune cu urgenţă redescoperirea şi aprofundarea identităţii sale şi a istoriei al cărei partener este alături de cel care rămâne Începutul şi Sfârşitul a toate.

Corneliu BEREA
Cristos în centrul misiunii Bisericii
În societatea de azi, misiunea Bisericii este vastă şi multiformă, dar că are nevoie de de o referinţă centrală, faţă de care toate celelalte eforturi şi activităţi şi-ar pierde din vigoare şi din sens, iar acest centru este Cristos. Unica preocupare a lui Isus era evanghelizarea, care avea un conţinut precis: vestirea şi actualizarea Împărăţiei lui Dumnezeu, care este ceva real. Scopul lui Cristos devine scopul Bisericii, avînd şi ea la rândul ei misiunea de a proclama şi instaura Împărăţia lui Dumnezeu, căreia îi este sămânţă, semn şi instrument. Biserica misionară trebuie să fie capabilă de a dărui şi de primi. Suntem chemaţi să devenim semne de speranţă pentru lumea de azi.

Gheorghe PETRARU
Dialogul interreligios în perspectiva teologiei Bisericii Ortodoxe
Sfânta Scriptură ne arată clar că pentru a participa la misterul vieţii noi în Hristos, este necesară o decizie personală, o convertire radicală la Hristos, potrivit Scripturii, şi părăsind astfel trecutul păcătos, omul se angajează plenar, în comunitatea eclezială, semn şi sacrament al Împărăţiei lui Dumnezeu.
Creştinismul este religia revelată, diferită de religiile cosmice sau axa de mântuitor al lui Dumnezeu (Henry de Lubac), Hristos fiind Universul concret (Hans Urs von Balthasar). Teologii ortodocşi afirmă: Ortodoxia nu cunosşte decât două căi: credinţa adevărată şi erezia, fără compromisuri. De aceea trebuie căutat adevărul, iar unitatea este consecinţa firească a adevărului.

Wilhelm DANCĂ
Dimensiunea cristologică a dialogului teologic
Dialogul teologic este una din formele prin care se manifestă mişcarea ecumenică, iar principiul călăuzitor al dialogului teologic este căutarea împreună a adevărului. Dialogul teologic internaţional şi local a primit un impuls particular în urma vizitei istorice a Sfântului Părinte în România. Dialogul trebuie să respingă compromisul, deoarece adevărul credinţei are un caracter unitar, care poate fi cules doar pornind de la evenimentul istoric, de la Revelaţia creştină şi de la valorile pe care Biserica le-a oferit: adevărul şi iubirea. Caracterul unitar al adevărului găseşte fundamentul său ultim în Adevărul lui Dumnezeu Tatăl, revelat în Isus prin opera Duhului Sfânt. Asumarea dimensiunii cristologice a adevărului poate deveni într-un anumit fel mediul deschis al dialogului teologic şi inima întregii mişcări ecumenice.

Gheorghe POPA
Iisus Hristos şi împlinirea omului
În contextul cultural şi spiritual de astăzi, pentru un creştin nu există o reală împlinire a omului în afara unei relaţii cu Hristos, relaţie posibilă numai în Biserică. Biserica lui Hristos este mediul sacramental în care se realizează creşterea spirituală şi împlinirea existenţială a omului. Pentru ca omul să se împlinească în Biserică este nevoie să se îndeplinească unele condiţii: prima este ascultarea duhovnicească faţă de Biserică, în care un rol prioritar îl are iubirea; a doua este disciplina ascetică care set un act liturgic, o lucrare a creştinului împreună cu harul Duhului Sfânt, care are ca scop transformarea sa în templu al lui Dumnezeu.

Isus Cristos şi etica omului de azi
Problemele de la care se pleacă în prezentul tratat sunt: relaţia dintre Cristos şi omul modern şi dacă se interesează Cristos de om sau omul este cel care se interesează de Isus Cristos. Răspunsul venit din partea omului trebuie formulat ţinînd cont de două elemente de importanţă deosebită: este bine să se ţină seama de faptul de faptul că bogăţia mesajului salvific propus oamenilor de Isus nu poate fi trăit în mod concret decât fragmentar pentru că fiinţa omului este limitată şi trebuie ţinut cont de faptul că răspunsul omului faţă de chemarea lui de creştin se desfăşoară într-un climat de aplicabilitate istorică. Isus promovează şi trăieşte o viaţă radicală, fundamentată pe împlinirea voinţei lui Dumnezeu şi trăită ca o slujire în favoarea oamenilor. De la evenimentele morţii şi învierii sale, Isus rămâne modelul de viaţă al omului de azi.

Michelina BETTEGA
Cristo e la vita consacrata
Fiecare formă a vieţii consacrate îşi are izvorul său în consacrarea baptismală şi vrea să fie expresia cea mai perfectă a acesteia. Consacratul, răspunzînd în mod liber chemării, trăieşte ca Isus, cu Isus şi pentru Isus, înfăptuitor permanent de mântuire, urmărindu-l pe Cristos, care se îndreaptă spre înviere. Ceea ce se cere astăzi vieţii consacrate este ca aceasta să fie întrupată. Suntem chemaţi să trăim în mod radical viaţa consacrată, întemeind-o pe chemarea de a iubi cu duioşenie (castitatea), de a acţiona cu dreptate (sărăcia) şi de a merge cu umilinţă împreună spre Dumnezeu (ascultarea). Voturi, comunitate, rugăciune, toate acestea sunt în slujba misiunii şi sunt realităţi integral unite.

Viorel SAVA
Sărbătorile împărăteşti ale Mântuitorului în Biserica Ortodoxă. Evaluare în perspectiva dialogului ortodox – romano-catolic
Sărbătorile sunt privite din prisma semnificaţiilor duhovniceşti, a aspectelor istorice şi din prisma dialogului interreligios ortodox – romano-catolic. Sărbătorile reprezintă, atât în viaţa Bisericii, cât şi a credincioşilor în particular, popasuri duhovniceşti în care ne întâlnim cu Dumnezeu; sunt zile şi spaţii sfinte în care omul credincios contemplă şi se minunează. Sărbătorile au o funcţie comemorativă, aniversară, întrucât în ele sunt relatate evenimentele din istoria mântuirii, precum şi o funcţie pedagogică, instructivă sau educativă, deoarece în cadul lor este făcută cunoscută, propovăduită şi apărată învăţătura de credinţă. S-a scos în evidenţă faptul că toate sărbătorile au un rol unificator şi dacă nu ne unesc, asta înseamnă că noi avem o înţelegere greşită asupra conţinutului şi semnificaţiei sărbătorilor.

Isus Cristos şi viaţa spirituală
Viaţa şi spiritualitatea constituie o unitate esenţială numai în Dumnezeu. Creînd omul după imaginea şi asemănarea sa, Dumnezeu a voit ca omul să participe la viaţa şi spiritualitatea sa. Conştiinţa acestei participări se verifică în grădina paradisiacă prin intermediul copacului cunoaşterii binelui şi răului, acesta fiind simbolul spiritualităţii. Împlinirea planului divin se realizează în mod deplin în Isus Cristos, care a avut misiunea din partea Tatălui de a fi spirit dătător de viaţă şi să aducă unitatea dintre viaţa şi spiritualitatea umană şi Dumnezeu însuşi. Înţelepciunea lui Cristos se revelează în ugăciune, iar rugăciunea Lui este mereu sacerdotală; ruga sa este unică şi atotputernică: prin ea au eficacitate toate rugăciunile tuturor oamenilor.

Flavio PAJER
Educazione religiosa in un mondo pluralistico
Se încearcă un răspuns la noile probleme ce le ridică astăzi educaţia religioasă într-o societate pluralistă din punct de vedere religios şi se caută condiţii de posibilitate pentru o mai adecvată educaţie care să ţină cont de pluralism şi de interreligiozitate. Pluralismul ca chance pentru o îmbogăţire reciprocă, caracterul unitar al adevărului, recunoaşterea identităţilor în mod reciproc, şcoala ca societate educatoare, toate acestea oferă o competenţă complexă în raport cu problema religioasă într-o lume pluralistă şi orientaea activităţii didactice în direcţia pedagogiei interculturale.

Giovanni MAGNANI
Il Gesù dei filosofi: la ragione moderna di fronte al mistero cristiano
Această lucrare prezintă raportul gândirii europene cu creştinismul, începînd cu criza în care a intrat după perioada umanismului creştin. Această criză a gândirii este caracterizată, printre altele, de apariţia Reformei. Dezvoltatrea raţionalismului se face în două etape: una clasică, de la Descartes la Kant, şi a doua, în secolul XX, cu Hegel, Schelling, Comte, etc. Se pare că pentru mulţi, cuvântul modern, căruia i se adugă cel de gândire înseamnă o raţiune şi o raţionalitate care s-ar dori să se autolegitimeze ca unice, ba chiar să devină instanţele absolute ale persoanei umane. Un aspect relevant este dat de radicalismul lui Spinoza. Cercetarea actuală interdisciplinară recere noi instrumente critice care să fie capabile să suporte dialogul dialogul interreligios esenţial al raporturilor interumane ale noului mileniu.

Isus Cristos viu în Biserică, izvorul speranţei pentru lume
Printre cuvintele de laudă şi mulţumire aduse participanţilor la acest colocviu teologic, surprindem ideea că Isus Cristos, Unicul Mântuitor al lumii, este izvor de speranţă pentru Europa şi pentru întreaga lume.
Toată mântuirea şi bucuria şi speranţa noastră este Isus Cristos, unicul Salvator, acelaşi ieri, azi şi întotdeauna, după cum citim în Scrisoarea către Evrei (Ev 13,8).

Dimensiunea kerigmatică a colocviului teologic
Părintele Karl Rahner spune, în Sacramentum mundi, că teologia este în mod necesar kerigmatică. Ea are ca şi cuprins Cuvântul lui Dumnezeu şi este şi o reflecţie sistematică, condusă metodic, despre Revelaţia dumnezeiască, despre credinţa noastră în ea. Teologia este o reflecţie critică şi responsabilă despre credinţă. Din testamentul spiritual al părintelui Longhaye, P.S.J., reiese dimensiunea kerigmatică specifică disciplinei reologice. Suntem îndemnaţi să ne îndreptăm mereu privirea spre ţinta supremă a vieţii, acre este Isus Cristos, căci în El sunt toate. Trebuie căutat în orice disciplină de studii raportul ei cu Isus Cristos şi trebuie ca până la ultima suflare să căutăm să ne pasionam în fiecare zi mai mult de Persoana Sa.

Momente critice

Dialog Teologic II/3 (1999)

Dialog Teologic II/3 (1999)
Dumnezeu Tatăl, 240 p., 17×24, 3.5 RON

Cumpără online de la Libraria Sapientia
Vizualizează online Dialog 3.

Gheorghe Popa
Paternitatea lui Dumnezeu într-o lume emancipată
Părintele doreşte să arate în această conferinţă legătura care există între emancipare şi paternitate, în pofida tuturor obiecţiilor contemporane. Sunt prezentate pe parcurs tradiţiile patriarhale întâlnite în cultura ebraică, greco-latină, în creştinism şi în modernism. În creştinism, paternitatea a devenit nucleul relaţiei dintre Dumnezeu şi oameni. S-a ajuns la o falsă emancipare în timpurile moderne din trei cauze: prima este de natură politică – comunismul totalitar; a doua este de ordin social-economic – chipul modern al sclavagismului; a treia este din viaţa de familie – relaţiile falsificate dintre părinţi şi copii. Concluzia este o invitaţie adresată tuturor la lupta pentru o adevărată emancipare.

Vladimir Petercă
Un tată care ascultă
Pentru o mai bună înţelegere a modificărilor survenite în relaţia Dumnezeu – om după venirea lui Isus Cristos, studiul se opreşte asupra pericopei evanghelice după sfântul Matei – Mt 6,6-15. Este făcută diferenţa dintre practica religioasă a evreului şi noul mod de rugăciune al creştinului. Prin Rugăciunea Domnească ne este prezentată o nouă imagine a lui Dumnezeu, un Dumnezeu-Providenţă. Aici sunt subliniate trei lucruri: imaginea lui Dumnezeu din Rugăciunea Domnească are trăsături specifice mamei; se cere în primul rând sfinţirea numelui lui Dumnezeu; legătura care există între Rugăciunea Domnească şi rugăciunea iudaică Qaddish. Rugăciunea Domnească este pentru Isus esenţa religiei predicate de el.

Petre Semen
Revelarea Tatălui ca Proniator după Sfânta Scriptură
Autorul doreşte să ne convingă de necesitatea credinţei într-un Dumnezeu-Providenţă argumentînd cu texte vetero-testamentare şi arătîndu-ne că posibilitatea de a-l cunoaşte pe Dumnezeu-Iubire este actualizată prin studierea plină de fervoare a textelor sacre. Referindu-se la scopul prioritar al Providenţei, părintele îl citează pe teologul Thomas Spidlik, care, sintetizînd doctrina despre Providenţă a sfântului Ioan Crisostomul, afirma că primul scop al Provindenţei este mântuirea şi îndumnezeirea naturii. Concluzia este un îndemn adresat Bisericii de a predica neîncetat iubirea divină, adresată tuturor popoarelor, o iubire părintească veşnică, în pofida tuturor rătăcirilor şi a căderilor omului.

Alois Bulai
Tatăl şi fiii săi, în evanghelia după sfântul Luca
Printr-o analaiză sistematică a capitolului 15 din Evanghelia după sfântul Luca, părintele reliefează milostivirea divină. Deşi cele trei parabole prezente în capitolul 15 au ca temă milostivirea lui Dumnezeu, totuşi atenţia ne este îndreptată mai ales spre bunătatea divină aşa cum reiese ea din parabola Fiului Risipitor. În continuare, părintele face o exegeză a fragmentului biblic subliniind trăsăturile esenţiale ale parabolei şi evidenţiind sensurile greu descifrabile ale cuvintelor, precum şi gesturile prezente în fragment. Concluzia apare ca un îndemn de a rămâne statornici pe drumul greu, de descoperire a imaginii lui Dumnezeu, imagine deseori distorsionată de păcatul omului.

Eduard Ferenţ
Persoana Tatălui în lumina învăţăturii sfântului Toma de Aquino
Părintele se opreşte în conferinţa sa asupra celor trei nume pe care Biserica le dă Tatălui: Principiu fără principiu, Tată şi Nenăscut, ce sunt prezentate în lumina doctrinei sfântului Toam de Aquino. Referitor la numele de Principiu fără principiu dat Tatălui sunt analizate modul în care este prima persoană principiul Sfintei Treimi şi cum ea însăşi este fără principiu. În analiza numelui de Tată dat de Biserică, părintele prezintă cele trei sensuri diferite de la sfântul Toma: primul este atribuit analogiei lui Dumnezeu şi omului; al doilea, cînd se vorbeşte despre Dumnezeu faţă de creaturi; al treilea sens este cel prezent în formula Botezului. Trecînd la prezentarea numelui de Nenăscut, părintele arastă semantica acestui nume: ceea ce provine de la nimeni şi în nici un mod.

Lucian Farcaş
Dumnezeu este dragoste şi dreaptate. Împărăţia lui Dumnezeu şi perspective etice
Pentru a face mai vizibil adevărul Dumnezeu este dragoste şi dreptate, părintele pleacă în articolul său de la imaginea lui Dumnezeu Tatăl aşa cum reiese ea din discursul lui Isus despre Împărăţia Cerurilor. Eliminând falsele imagini preconcepute, părintele ni-l preznită pe Dumnezeu ca fiind libertate şi dreptate care înalţă, care mântuiaşte, un Dumnezeu Tată care vrea fericirea omului. Apoi analizează semnificaţia împărăţiei lui Dumnezeu pentru un model de etică creştină şi evidenţiază importanţa comunicării în cadrul unor relaţii şi raporturi interumane. Insistă şi asupra iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Nu eşti departe de împărăţia lui Dumnezeu. (Mc 12,34)

Wilhelm Dancă
Dumnezeu fără Dumnezeu
Plecînd de la semnalarea crizei spirituale pe care o trăieşte omenirea la sfârşitul mileniului II, părintele aduce argumente împotriva afirmaţiilor nihilismului existenţial contemporan şi împotriva susţinerii faptului că Dumnezeu este un termen sau un concept lipsit de conţinut. Se opreşte, prima oară, asupra originii conceptului de teologie în gândirea greacă şi analizează termeni care desemnează notşiunea de zeu în istoria religiilor. Apoi face o referire la Dumnezeu în istoria religiilor, vorbind într-un excursus despre conştiinţa morţii. În final face o analiză a termenului Dumnezeu în limbajul şi cultura de astăzi. Conferinţa se încheie cu îndreptarea gândului spre Dumnezeu, un Dumnezeu prin natura sa transcedent, iar adevărul despre acest Dumnezeu este de natură relaţională.

Claudiu Dumea
Chipul maiestuos al Tatălui în liturgie
Se punctează de la început regula generală a tradiţiei liturgice: rugăciunea trebuie să fie îndreptată către Tatăl prin Isus Cristos. Părintele spune că omul i se adresează lui Dumnezeu Tatăl folosind un limbaj determinat de felul în care şi-l imaginează pe Dumnezeu. În continuare reliefează imaginea pe care Isus Cristos ne-o revelează despre Dumnezeu, ace apare în două dimensiuni: Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Stăpân (cf. Mt 11,25). Deşi există această împletire armonioasă între atotputerinicia şi paternitatea lui Dumnezeu, totuşi liturgia creştină trebuie să evite întotdeauna coborârea lui Dumnezeu la nivel uman.

Viorel Sava
Caracterul teocentric al cultului divin ortodox
Studiul intitulat Caracterul teocentric al cultului divin ortodox prezintă în prima parte trăsăturile fundamentale ale vieţii liturgice ortodoxe. Cea de-a doua parte a studiului pune în evidenţă trei idei fundamentale ce vin să argumenteze teocentrismul cultului divin ortodox: o primă idee este că teocentrismul este ilustrat prin imnuri şi rugăciuni, a doua este iconografia ortodoxă care confirmă şi susţine caracterul teocentric al cultuluidivin, iar a treia idee este faptul că în liturgia divină sfinţii ne îndeamnă spre Dumnezeu. În relaţiile dintre Biserici, teocentrismul cultului divin reprezintă elementul unificator.

Adrian Dancă
Imaginea lui Dumnezeu în imnul Te Deum atribuit sfântului Niceta de Remesiona
Perioada patristică se perzintă ca un timp bogat în experienţe eccleziale în diverse sfere, mai ales în cele din liturgică, bogate în elemente teologice. Studiul părintelui este o examinare a imaginii lui Dumnezeu Tatăl aşa cum apare în tratatele teologice, în special în imnul Te Deum. Analiza textului şi a structurii sale dezvăluie amprenta sa trinitară. Eternitatea paternităţii lui Dumnezeu Tatăl, în imn, merege în acelaşi ritm cu sfinţenia sa. Partea finală a imnului scoate în relief milostivirea Tatălui, evidenţiind faptul că milostivirea divină izvorăşte din sfinţenia sa. Concluzia studiului este o invitaţie la rugăciune – singurul mod prin care Dumnezeu ne descoperă trăsăturile sale.

Jean-Claude Perisset
L’ appelation Saint – Père appliquée au Souverain Pontife
Sublinierea unicităţii paternităţii divine (cf. Mt 23,9), alături de prezentarea originii expresiei de sfânt părinte adresată Pontifului Roman, amândouă încadrate în istoria Bisericii, sunt două dintre aspectele forte ale textului conferinţei. Denumirea de sfânt părinte arată raporul filial şi afectuos dintre Episcopul Romei şi cel care i se adresează, misiunea sa de tată spiritual, precum şi responsabilitatea celui denumit astfel de a trăi conform voinţei lui Dumnezeu (cf. Lev 19,2). Sunt prezentate aici şi consecinţele ecleziale ale folosirii expresiei sfânt părinte. Adevărata cunoaştere a Tatălui se face prin Isus Cristos (cf. Mt 11,27).

Gheorghe Petraru
Cum să spui Dumnezeu astăzi
Întrebarea la care se caută răspuns în acest studiiu este: Dumnezeu, despre care vorbim şi gândim, are o existenţă reală sau este expresia pe care o folosesc mai mulţi oameni pentru a numi ceea ce gândesc, fără ca această expresie să aibă vreun corespondent real în plan ontologic? Cuvântul lui Dumnezeu este analizat din perspectiva a două componente: cea noetică a conţinutului şi cea dinamică a Revelaţiei. Omul păstrează comuniunea cu Sfânta Treime numai în măsura în care crede, se roagă şi îl adoră pe unicul Dumnezeu care are o existenţă reală şi care ne comunică, ne împărtăşeşte iubirea sa veşnică. Concluzia este un îndemn de a ne ruga şi de a-l adora pe Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt.

Mariana Purţuc
Vasile Voiculescu şi buna îndoială
Atenţia este îndreptată către ceea ce însufleţeşte şi susţine ethos-ul poeziei lui Voiculescu, şi anume buna îndoială. Este menţionată şi presimţirea liniştită – o altă caracteristică în cadrul căreia un rol important îl deţine interogaţia. Sunt prezentate şi alte caracteristici şi tematici ale poeziei voiculesciene, dar în special este accentuată caracteristica religioasă a acestei poezii. Concluzia evidenţiază trei direcţii spre care este îndreptată poezia lui Voiculescu: căutarea de sine şi căutarea de Dumnezeu, rugăciunea omului către Dumnezeu şi o aventură a găsirii esenţelor.

P. S. Petru Gherghel
Dumnezeu Tatăl – preotul tată
Biserica, şi în mod special sfântul părinte papa Ioan Paul al-II-lea, ne invită să-l descoperim pe Dumnezeu Tatăl şiiubirea sa veşnică, să trăim marea realitate de a fi aleşi ca fii ai săi şi să ne bucurăm când ne binecuvântează, ne îmbrăţişează şi ne iartă. Atât exegeţii, cât şi Părinţii Bisericii ne ajută să trăim misterul unui singur Dumnezeu în trei persoane şi să-l cunoaştem pe Tatăl, originea şi creatorul întregii vieţi. În final, preasfinţitul se opreşte asupra spiritualităţii preotului,a supra apostolului Paul – model de părinte spiritual, subliniind legătura spirituală care face ca tatăl să fie tată respectat de fii în măsura în care cultivă în ei bunăvoinţa harului divin. Tatăl spiritual îl reprezintă pe Tatăl veşnic atunci când face vie iubirea Sa divină.

Francesco Pilloni
Paternità e maternita – itinerari spirituali
Studiul pleacă de la asemănarea care există între noi şi Dumnezeu, subliniind versetele din cartea Genezei (Gen 1,26-27). Din clipa creaţiei, Dumnezeu a pus în noi părţi din fiinţa şi misterul său, astfel încât vorbim despre analogia entis şi analogia mysterii. Însă şi paternitatea, şi maternitatea sunt un chip al misterului lui Dumnezeu în noi. Ele sunt darul bunătăţii lui Dumnezeu Tatăl, al iubirii sale originare şi gratuite, care necesită însă şi o colaborare din partea noastră. Studiul prezintă trei forme ale paternităţii şi ale maternităţii: prima formă se referă la a genera, a da naştere – naştem fii, devenind mamă şi tată; a două formă exprimă Providenţa divină: a îngriji, a purta de grijă; iar a treia formă este moartea – prin care relaţiile existente între creator şi creatură par să moară.